Intrebare: Cum stiu ca avansez pe calea Luminii si nu pe calea suferintei?

Raspuns: Semnul ca megem pe calea Luminii este bucuria. Este scris ca bucuria este rezultatul intentiilor bune. Daca eu sunt conectat cu ceilalti, sunt intotdeauna parte a unui corp comun sanatos si primesc de la el putere si inspiratie. Ele circula in mod constant in organismul nostru colectiv, trecand de la unul la altul, prin urmare, eu nu cad si nu sunt dezamagit niciodata. Nu simt nici ca sunt obosit! Este garantat, ca pot sa simt cateodata lovituri in corpul meu fizic, dar niciodata nu ma simt obosit mental.

Primesc continuu noi dorinte si implinirea lor de la altii, si acestea circula non-stop de la ei la mine si invers. Astfel, in aceste conditii o persoana inceteaza sa mai simta suisuri si coborasuri. Pentru el totul este un intreg.

De fapt, ziua incepe cu seara, dar eu nu o percep ca o noapte intunecoasa. Eu simt asta ca fiind pregatirea mea pentru urmatorul pas spiritual. Am nevoie acum sa am un apetit si mai mare si sa jinduiesc la a deveni mult mai receptiv in perceperea spiritualitatii.

Aceasta noapte nu este intunericul pe care mi-l imaginam. Acesta este intunericul din egoism.  Este timpul construirii vasului (Kli). In viata noastra pamanteasca noi mergem la culcare seara, totusi, in viata spirituala, noi lucram cu folos, noaptea. Noi facem, ne cream si ne construim pe noi insine. Este ca si cum seara ne asamblam masina, si dimineata o conducem. Sa nu credeti ca in spiritualitate, seara este un vis separat de realitate. Noi intrerupem realitatea anterioara pentru a obtine una noua.  Si o construim cu credinta mai presus de ratiune.

La miezul noptii, unificatorul (Zivug) al  Aba ve Ima (Tata si Mama) are loc pentru a crea noi dorinte (kelim). Trebuie sa lucrez in intuneric pentru ca intunericul ascunde de mine vechile dorinte (de vreme ce eu nu mai am nevoie de ele deloc si trebuie sa urc la un nou pas spiritual). De asemena el ascunde de mine noile dorinte, astfel incat sa le caut, sa le pot conecta la mine, si sa le inteleg, unde sunt si de ce.

Este asemanator cu felul in care ne jucam cu copiii nostri. Mai intai pregatim un joc pentru ei, apoi, ei trebuie sa se joace singuri. Luam o jucarie compusa din mai multe parti (de exemplu, cuburi), nu o jucarie dintr-o singura bucata, pentru ca noi vrem ca acest copil sa imbine el singur partile. In spiritualitate, munca noastra, numita noaptea, este la fel.

Prin urmare, o persoana care este complet prinsa in mediu, nu simte separarea de calea spiritual, atunci cand cade. El vede, ca, din contra, i se da oportunitatea de munci si a experimenta o noua aventura, asemeni unui copil, pe care natura il forteaza sa creasca. Deci, el iubeste asemena jocuri de constructie si imbinare.

In mod aditional, daca mediul ne impinge in acest joc, asa cum natura face cu copilul, ne simtim ca si cum suntem intr-o minunata calatorie. Dar daca mediul nu ne asigura o asemena inspiratie, nu vrem sa ne jucam, ca si cum suntem un copil bolnav, care nu primeste o asemena dorinta de la natura si lasa in urma dezvoltarea sa.

Din partea 1 Lectia Zilnica de Kabbalah 11.06.10, Shamati Art. 50

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara - Niciun comentariu→

Cand soseste timpul de a atinge Creatorul, El se deschide usor catre noi, si ne arata bunatatea Lui. Mai tarziu, El ne creste egoismul si ne face sa ne simtim ca si cum El nu ar fi bun cu noi. In acest fel, Creatorul ne invita sa ne ridicam deasupra egoismului nostru si sa admitem  ca Totul este bun; eu sunt cel care ma simt rau in interiorul egoismului meu. Daca reusesc sa ma ridic deasupra lui, voi vedea ca totul este bine.

Apoi, Creatorul ne reveleaza mai mult din bunatatea lui, ceea ce face ca egoismul nostru sa creasca si mai mult, dupa care El se ascunde in spatele acestui egoism. Ne simtim rau din nou, dar trebuie sa ne ridicam si mai sus, peste egoismul nostru, prin credinta deasupra ratiunii si sa intelegem ca vedem raul, doar prin egoismul nostru. Intre timp, regulile Lui sunt intotdeauna generoase.

Cu alte cuvinte, cu cat ne inaltam, cu atat este mai mare ascundererea, dar de fiecare data avem mai multa putere sa ne ridicam deasupra dorintelor noastre egoiste si sa realizam ca ascunderea exista doar cu referire la egoismul nostru. Cand facem trecerea la daruire, ascunderea dispare. Ca sa fim mai precisi, ascunderea nu dispare cu adevarat, mai degraba noi ne ridicam deasupra ei.

Toate stadiile (dubla ascundere,  simpla ascundere, si revelatia) sunt create de noi chiar impotriva Luminii simple. Daca vrem sa primim Lumina, trebuie sa ne ridicam deasupra ego-ului si sa o primim prin ecran, adica in dorinta de daruire. Dezvaluirea dorintei de daruire in cineva il ridica pe acesta la revelarea Creatorului.

Totusi, pentru a fi in ascundere inseamna absenta revelarii Creatorului, sau a proprietatii de daruire. Suferim pentru ca nu avem proprietatea de daruire? O asemenea suferinta indica gradul propriu de ascundere al cuiva. Deci, intrebarea este: ascunderera creste sau se diminueaza pe masura ce avansam?

Noi crestem si ascunderea dispare treptat, ceea ce duce la revelare mai mare si ascundere mai putina. Totusi, referitor la calitate, ascunderea devine mai puternica si noi suferim mai mult din aceasta cauza. Imi corectez o parte a dorintelor mele si, devenind similar cu Creatorul, ating revelarea. Dar in alte parti ale dorintelor mele eu raman in ascundere. Acesta este cazul in care simt cat de mult am nevoie de El si ca El se ascunde de mine pentru ca nu sunt corectat.

Cu cat ma inalt, cu atat revelarea este mai mare, si cu atat ascunderera este diminuata. Daca doar 10% din ascundere este lasata, atunci voi suferi mult mai mult cu acei 10% decat am suferit cand eram mai jos si 90% era ascuns de mine. Cu puterea celor 90% de revelare, murdaria mea este aproape sterila, dar mie imi pare groaznica, pentru ca acum vad ce anume imi lipseste inca.

Deci, nivelul ascunderii descreste, dar senzatia de rau creste, pana cand atingem completa revelatie.

Din partea 3 Lectia zilnica de Kabbalah 09.06.10, Introducere la Studiul celor Zece Sfirot

Filed under: Lectia zilnica, Perceptie - Niciun comentariu→

Intrebare: Este posibil sa cerem Creatorului sa dea puncte din inima celor in care acestea nu s-au trezit inca?

Raspunsul meu: Trebuie sa ne rugam pentru ca intreaga umanitate sa ajunga rapid la o adevarata nevoie spirituala cu privire la scopul creatiei. Totusi, a te ruga inseamna a aspira la unificarea interioara, cu o asemenea tensiune si forta, incat sa fie simtita de toata lumea ca un foc ce arde in interior.

Imaginati-va ca astazi umanitatea este aproape ca un corp fara viata; poate inca nu mort complet, dar in stare de inconstienta. Si noi suntem organele sale, care incercam sa ne revigoram si sa readucem la viata acest organism comun. Treptat intregul organism incepe sa se trezeasca. In asta consta munca noastra.

Cea mai imporanta munca in diseminare nu este in efortul exterior( cantitatea de carti sau materiale lansate pe internet); ci este in unificarea dintre noi, prin care noi crestem iubirea, conectarea, si caldura, in toata comunitatea unita a oamenilor care studiaza Kabbalah. Aceasta munca influenteaza pe toti ceilalti, si ei vor incepe deodata sa simta ca exista ceva unic in toate acestea! Dar ce anume este asta, ei nu stiu. Cu toate acestea ei ne gasesc pe noi.

La urma urmelor, inima fiecarui individ il conduce intr-un  fel la Kabbalah, desi el nu intelege cum. De indata ce aceasta nevoie se trezeste in el, el incepe sa caute, si deodata, inima lui simte ca locul lui este aici. Asta,  pentru ca dorinta lui a fost deja menita in aceasta directie.

A existat o mica dorinta pentru spiritualitate, punctul din inima a fost adanc ascuns in interior, dar noi am iscat un foc atat de puternic, incat oamenii il simt din afara. Prin urmare, totul depinde de unificarea interioara . Aceasta este cea mai eficienta diseminare.

Din partea 1 a Lectia zilnica de Kabbalah 11.06.10 , Shamati Art. 50

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara, Spiritualitate - Niciun comentariu→