Avem cereri justificate: Repetăm acelaşi lucru din nou şi din nou şi încercăm să ne unim. „Când se va termina asta? Când vom primi ceea ce vrem?” Răspunsul este simplu: Când nu vom mai vrea asta.

Rabash, „Slavei HaSulam (Treptele scării) 1989, articolul 12, „O binecuvântare şi un blestem”. Omul trebuie să ştie că fiecare început al muncii se numeşte „zi”, iar rugăciunea unei persoane către Creator să o aducă mai aproape de muncă se numeşte „zi”.

Mulţumită rugăciunilor şi cererilor noastre, mulţumită relaţiilor reciproce pe care le construim între Creator şi noi, ne clarificăm şi rafinăm cererea corectă, până când aceasta ne permit să simţim lumea spirituală. „O rugăciune” este munca inimii: purifică, pregăteşte. Dacă cerem şi strigăm, ruga noastră se transformă într-o conexiune cu Creatorul, care trece prin grup şi devine „ruga celor mulţi”. Acesta este singurul mod în care putem ajunge la El.

Atunci când aranjăm totul corect, atunci lustruim, rafinăm şi pregătim în mod constant vasele noastre de percepţie pentru a simţii spiritualitatea în ele. Pe drum cerem „Dă-mi!”, dar gradual începem să ne acordăm mai fin dorinţele şi cererile, direcţionându-le către dăruire, către unificare cu prietenii, către distingerea formei dăruirii generale, a Creatorului în această unitate, care este revelată conform principiului al „vino şi vezi”.

Şi astfel, gradual,  mintea şi sentimentele din vasele noastre ating parametrii corecţi şi ne permit să simţim lumea spirituală. Există aici şi acum şi noi ne aflăm în ea, dar nu o simţim…

De aceea, o rugăciune este un proces în care ne pregătim vasele noastre pentru percepţia spirituală.

Din  Congresul Arava 2/25/12, lecţia nr. 7

Filed under: Congrese, Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara - Niciun comentariu→

Întrebare: Aversiunea mea pentru o persoană este o oportunitate pentru a crea integralitatea?

Răspuns: Desigur. Haideţi să ne privim unul pe altul  aşa cum o facem cu prietenii noştri buni sau cu copiii noştri şi astfel să ne simţim unul pe altul. Dacă fac eforturi, în ciuda faptului că este neplăcut pentru mine să ascult pe cineva, atunci, în ciuda antagonismului meu şi mulţumită acestui efort, voi începe să îl simt mai bine. Asta înseamnă că am obţinut un nou instrument de percepţie. O persoană mă împinge la o parte, dar în ciuda acestui lucru eu depăşesc aversiunea creând din sentimentele negative şi pozitive din interiorul meu un instrument distinctiv pentru a intra în ea, pentru a începe să o simt.

Dacă nu aş avea aversiunea pentru ea, ar fi foarte dificil pentru mine să fac acest contact. Aş accepta simpul ce iese din ea într-o formă plăcută şi aş adapta-o înăuntrul meu conform percepţiei mele. Dar atunci când o fac în mod opus, este ca şi cum aş penetra în această grosime, această forţă a depăşirii, iar apoi contactul cu persoana este creată înăuntrul meu.

De aceea, în timp ce creştem, oamenii care ne-au fost anterior plăcuţi, sunt deodată revelaţi ca neplăcuţi şi invers. Totuşi, înţeleg că mulţumită acestei opoziţii, primesc oportunitate de a penetra adânc în ei.

Din Discuţie asupra educaţiei integrale nr. 13

Filed under: Educatie, Educatie integrala, Egoism, Intrebare si Raspuns - Niciun comentariu→