Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 7

Colinde amestecate

GERMANIA NAZISTĂ:

OROARE, DINCOLO DE CUVINTE

Aşa cum am arătat mai devreme, în acest capitol, un alt exemplu notabil de asimilare şi respingere a evreilor, s-a petrecut în Germania, înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Consecinţele îngrozitoare ale faptelor care au avut loc în Germania, au fost discutate pe larg şi analizate, nemaifiind mare lucru de adăugat. Ceea ce dorim să subliniem însă, este repetarea acuzaţiilor aduse de inchiziţia spaniolă, care au dus în final, la expulzarea din Spania.

Aşa cum ne arată istoria, evreimea germană nu s-a bucurat de libertate şi de afinitatea cu ducatele şi oraşele lor gazdă, aşa cum au făcut-o evreii din Spania. În schimb, ei au umblat, timp de secole, din oraş în oraş, au locuit acolo unde li s-a permis, întotdeauna suportând restricţii aspre şi discriminare, uneori suferind chiar persecuţii, expulzări şi chiar masacre, ca în timpul cruciadelor.

Şi totuşi, începând cu secolul al 16-lea, o dată cu Renaşterea, evreimea germană s-a bucurat de o relativă linişte. Deşi nu au primit un statut egal sau cetăţenie, în nici unul dintre oraşele sau ducatele lor gazdă, li s-a permis să-şi organizeze vieţile relativ neîntrerupt, dar separat de restul societăţii germane.

”În spatele zidurilor ghetoului lor”, scrie Sol Scharfstein, în Să înţelegem istoria evreilor: De la Renaştere, până în secolul 21, ”urmându-şi propriile tradiţii şi stil de viaţă, evreii au înfruntat furtunile din secolele următoare, luptele dintre creştini, dintre biserică şi prinţi, precum şi războaiele şi revoluţiile declanşate de noile condiţii şi de noile idei.

”… (Papa) Paul al IV-lea a afirmat că este o nebunie din partea creştinilor, să fie prieteni cu un popor care nu l-a acceptat pe Cristos, ca salvator al lor. Într-o bulă papală, el a decretat că evreii care trăiesc în zonele controlate de către biserică, trebuie să fie închişi în ghetouri. Li se va permite să părăsească ghetoul doar ziua, pentru a munci, dar li se va interzice să-l părăsească în oricare alt moment. Porţile ghetoului trebuiau să fie închise noaptea şi de sărbătorile creştine”, în plus, porţile erau ”păzite de paznici ne-evrei, care controlau intrările şi ieşirile celor închişi înăuntru.”¹⁹²

Contrar însă, credinţei populare, iniţial ghetourile evreieşti nu erau obligatorii. Acestea au devenit obligatorii mai târziu, după ce evreii se concentraseră deja, în anumite zone. Renumitul istoric, Salo Wittmayer Baron, a scris că ”Evreii aveau mai puţine îndatoriri şi mai multe drepturi, decât majoritatea populaţiei. … Ei se puteau muta liber, dintr-un loc, într-altul, se puteau căsători cu oricine ar fi dorit, aveau propriile lor tribunale şi erau judecaţi conform propriilor lor legi. Chiar şi în cazurile mixte, în care erau implicaţi şi ne-evrei, nu tribunalul local, ci un judecător special numit de către rege în acest scop, sau un înalt oficial, era cel care avea dreptul de a judeca.”¹⁹³

Câteva pagini mai departe, prof. Wittmayer Baron spune, ”… Comunitatea evreiască s-a bucurat de o totală autonomie internă. Complexă, izolată, într-un anume sens chiar străină, ea a fost lăsată mult mai drastic neasistată de către stat, decât majoritatea corporaţiilor. Astfel, comunitatea evreiască din zilele pre-revoluţionare, avea mai multă autoritate asupra membrilor săi, decât statul federal modern şi autorităţile municipale, luate la un loc (relevant la anul publicării, 1928). Educaţia, administrarea justiţiei între evrei, taxarea în scopuri comunitare şi de stat, sănătatea, pieţele şi ordinea publică, toate se găseau sub jurisdicţia comunităţii-corporaţie, în plus, comunitatea evreiască era sursa unei munci sociale de o calitate, in general, superioară aceleia din afara evreimii.

”… O fază a acestei existenţe corporatiste, privită în general, de către evreimea emancipată, ca fiind un rău absolut, a fost ghetoul. Dar nu trebuie uitat faptul că ghetoul s-a format voluntar, ca rezultat al auto-guvernării evreieşti şi doar într-o dezvoltare ulterioară a intervenit legea publică, care i-a obligat pe toţi evreii să trăiască într-un district delimitat.”¹⁹⁴

Astfel, bazându-se unii pe ceilalţi pentru a supravieţui, evreii au devenit mai apropiaţi, şi-au cultivat propria lor literatură şi au trăit modest şi pios. Observăm din nou, că atunci când evreii stau împreună, ei scapă nevătămaţi. Şi din nou, vedem că, atunci când coeziunea şi unitatea nu constituie alegerea evreilor în viaţă, circumstanţele le impun din afară. Chiar şi impusă în mod coercitiv, întotdeauna unitatea este aceea care îi menţine în siguranţă.

Şi totuşi, în ciuda siguranţei aduse de unitate şi a faptului că evreii sunt, aşa cum a remarcat prof. Grant, ”inasimilabili”, de îndată ce uşile se deschid şi li se permite să plece, evreii încep să se amestece cu ceilalţi, în aceeaşi manieră care le-a adus nenorocirea în Spania – asimilarea culturală şi, mai rău, asimilarea religioasă. S-ar părea că uităm mereu, cuvintele înţelepţilor noştri, care ne repetă fără răgaz, ”Când ei (Israelul) sunt ca un om cu o singură inimă, ei sunt ca un zid fortificat împotriva forţelor răului”.¹⁹⁵ Într-adevăr, aşa cum am arătat pe parcursul acestei cărţi, neglijarea unităţii este cauza ruinării Templului şi a dispersării poporului din ţara sa, practic a tuturor nenorocirilor care au lovit evreimea, până astăzi.

Pe măsură ce emanciparea evreilor germani a progresat şi li s-a permis intrarea în societatea creştină germană, ei au început treptat, să se înstrăineze de rădăcinile lor spirituale. Către sfârşitul secolului al 18-lea, ei erau atât de dornici să fie admişi în societatea creştină, încât ar fi fost capabili să facă absolut orice, pentru a fi acceptaţi. Astfel, în conformitate cu profesorul de cultură şi istorie evreiască, Steven J. Zipperstein, de la Universitatea Stanford şi cu Jonathan Frankel de la Universitatea Evreiască din Ierusalim, în 1799, la doar câţiva ani după începutul emancipării evreieşti, David Friedlander, unul dintre cei mai proeminenţi lideri ai comunităţii evreieşti, a mers atât de departe încât a sugerat ca evreii berlinezi să fie creştinaţi în masă.¹⁹⁶

Dar chiar fără convertire, evreii germani erau dornici să abandoneze absolut tot ceea ce străbunii lor socoteau a fi sacru. ”Pentru a dovedi absoluta loialitate a evreilor faţă de ţară şi stat”, scriu Zipperstein şi Frankel în cartea lor, ”(evreii) erau gata să îndepărteze din cărţile lor de rugăciuni orice referinţă la speranţa veşnică de întoarcere în ţara natală antică, în Palestina şi să interpreteze dispersarea evreilor în toată lumea, nu ca pe un Exil, ci ca pe o valoare pozitivă, aceasta fiind calea prin care evreii pot purta mesajul eticii monoteiste, către întreaga umanitate, ca pe o misiune divină impusă. Astfel, mişcarea Reformistă a făcut posibil să se afirme că evreii constituiau o comunitate strict religioasă, lipsită de orice atribute naţionale, că erau germani (sau polonezi, sau francezi, după caz) cu ”convingeri mozaice”. În acest mod, iudaismul a devenit simbolul unei disponibilităţi de a da credinţe vechi de când lumea, la schimb, în acest caz, cu egalitate şi acceptare socială.”¹⁹⁷

Abandonarea legăturii cu Zionul, ţara Israelului şi a dorinţei pentru Creator – Legea dăruirii – simbolizează, mai mult decât orice altceva, gradul de alienare al evreilor germani, faţă de moştenirea lor. Aşa cum am văzut de atâtea ori şi cum am învăţat din poveţele învăţaţilor noştri, de-a lungul istoriei, atunci când evreii îşi abandonează rolul de bună-voie, ei sunt forţaţi să şi-l reia, de către aceleaşi naţiuni în care se străduiesc să se amestece.

Din păcate, evreii germani nu cunoşteau acest lucru. Ei erau în exil, alungaţi departe de calitatea de dăruire şi ignoranţi vizavi de sarcina lor. În minutul în care şi-au schimbat coeziunea, pe acceptarea de către societate, ei nu şi-au dat seama de greşeală, dar şi-au pus viitorul lor şi pe cel al copiilor lor în calea răului. Chiar dacă nimeni nu ar fi putut prezice magnitudinea ororii care urma să se abată asupra lor, calea către aceasta a fost pavată şi comportamentul lor ulterior a continuat să o consolideze.

Începând cu 1780 şi până în 1869, în ciuda anumitor reculuri, a avut loc avansarea treptată a evreilor, pe calea emancipării. În final, ”Legea egalităţii a fost aprobată de Parlamentul Confederaţiei Nord-Germanice, în 3 iulie 1869. O dată cu extinderea acestei legi asupra tuturor statelor aparţinând de Imperiul German, lupta evreilor germani pentru emancipare, a cunoscut succesul.”¹⁹⁸

Dar preţul acestui succes a fost abandonul complet al tuturor lucrurilor care i-au menţinut uniţi pe evrei. Conform lui Werner Eugen Mosse, Profesor Emeritus de istorie europeană la Universitatea East Anglia, ”În 1843 a fost înfiinţată, în Frankfurt, prima societate reformată radicală – care respingea circumcizia şi milita pentru mutarea şabatului evreiesc, duminica. …În următoarele două-trei decade, mişcarea de reformă religioasă va restructura serviciul religios în comunităţile cele mai numeroase şi se va dezvolta, devenind mişcarea religioasă liberală, care a dominat evreimea secolului al douăzecilea.

”… Presiunea în sensul integrării sociale în societatea generală, a dus la abandonarea practicilor pe care ei le percepeau ca fiind bariere în calea interacţionării sociale (de ex. legile alimentare), în acelasi timp, nevoia de a deveni competitivi din punct de vedere economic, i-a silit pe mulţi dintre ei sa facă afaceri sâmbăta, în şabatul evreiesc. În plus, mulţi evrei asimilaţi au fost lăsaţi în afara serviciului tradiţional evreiesc, din considerente estetice.”¹⁹⁹

”Un alt aspect al Reformei, legat îndeaproape de educaţie,” continuă prof. Eugen Mosse, ”a fost noua ceremonie de confirmare. Această ceremonie, bazată pe modelul creştin, a avut drept scop suplimentarea (sau mai rar, înlocuirea) bar miţva-ului tradiţional. Atât fetele cât şi băieţii, la terminarea şcolii religioase, susţineau un examen oral public, asupra bazelor religiei evreieşti, apoi erau binecuvântaţi de către rabin şi introduşi în mod formal, în iudaism.”²⁰⁰

Astfel, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Spania, în urmă cu patru secole, evreii reformaţi au devenit de fapt, ”conversos aşkenazi”. Aşa cum afirmă Donald L. Niewyk, Profesor Emeritus de istorie la SMU, ”Vasta majoritate a evreilor erau dedicaţi cu pasiune, bunăstării singurei lor Patrii, Germania.”²⁰¹

Şi, la fel ca în Spania, când apele au început să curgă împotriva evreilor iar anti-semitismul a început să crească în Republica de la Weimar, evreii au fost naiv de surzi la alarmele zgomotoase. ”Nu au fost puţini aceia care au văzut în anti-semitism ceva pozitiv, considerând că este singurul capabil să-i împiedice pe evrei să se amestece treptat cu restul societăţii, dispărând astfel definitiv, ca grup religios distinct”, povesteşte prof. Niewyk.²⁰² Fără a realiza că a permite naţiunilor să ne menţină uniţi, în loc să o facem singuri, are consecinţe inimaginabile, Dr. Kurt Fleischer, liderul Liberalilor din Adunarea Comunităţii Evreieşti din Berlin, a afirmat în 1929 că ”Anti-semitismul este biciul pe care Domnul ni l-a trimis, pentru a ne aduce împreună şi a ne suda împreună.”²⁰³ Aceste cuvinte dovedesc adevărul celor rostite de prof. Cohn-Sherbok şi redate anterior: ”Paradoxul vieţii evreieşti este acela că… fără anti-semitism, am putea fi condamnaţi la dispariţie”.²⁰⁴ Şi într-adevăr, cât de tragic de multă dreptate au cu toţii!

Aşa cum s-a dovedit, chiar şi Hitler credea în faptul că Domnul îi folosea pe nazişti pentru a-Şi face munca. În Mein Kampf, el a scris ceva asemănător cu declaraţia reginei Izabela a Spaniei, despre Domnul care îi pedepseşte pe evrei, prin rege: ”Eterna Natură se răzbună inexorabil pe cei care îi încalcă poruncile. Prin urmare, astăzi cred că acţionez în concordanţă cu voinţa Celui Atotputernic: apărându-mă împotriva evreilor, eu lupt în slujba Domnului.”²⁰⁵

Deoarece Creatorul reprezintă calitatea de dragoste şi de dăruire, ieşirea evreilor din ghetouri a evidentiat exilul acestora, din această calitate. În consecinţă, în loc să aducă  solidaritatea şi responsabilitatea reciprocă în sânul societăţilor lor gazde, ei împrăştiau egoismul, care ruinează orice societate, din această cauză fiind întâmpinaţi cu intoleranţă şi repulsie, imediat după ce au fost acceptaţi. Filozoful şi antropologul german Ludwig Feuerbach, a făcut următoarea legătură între evrei şi egoism: ”Evreii şi-au menţinut particularitatea lor, până în ziua de astăzi. Principiul lor, Dumnezeul lor, este cel mai practic principiu din lume – şi anume egoismul. Încă şi mai mult, egoismul sub formă de religie. Egoismul este acel Dumnezeu care nu le permite servitorilor săi să atingă ruşinea. Egoismul este în esenţă monoteist, căci are ca scop final doar un singur eu, doar ego-ul.”²⁰⁶

Într-adevăr, cine ar întâmpina cu bunăvoinţă o asemenea ameninţare, în societate? Tocmai acest egoism este cel care le face pe naţiunile în care trăim să reconsidere şi ulterior, să regrete că ne-au acceptat, respingându-ne pe faţă.

Singurul lucru care i-a făcut unici şi puternici pe evrei în antichitate, a fost unitatea lor, altruismul lor şi, aşa cum am mai arătat, acesta a fost singurul lucru pe care Abraham şi Moise au dorit să-l dăruiască lumii. La început, naţiunile ne-au primit cu braţele deschise, în mijlocul lor, sperând în subconştient că vom împărtăşi cu ei această calitate. Dar, după ce au descoperit că le oferim exact opusul, bucuria lor s-a transformat în deziluzie şi mânie. Atâta timp cât vom continua să dezamăgim naţiunile, vom continua să primim acelaşi tratament şi tendinţa ne arată că mijloacele prin care îşi vor arăta dezamăgirea vor deveni şi mai aspre.

192 – Sol Scharfstein, Understanding Jewish History: From Renaissance to the 21st Century (Printed in Hong Kong, Ktav Publishing *House, 1997), 163-164.

193 – Salo W. Baron, “Ghetto and Emancipation: Shall We Revise the Traditional Views?” in: The Menorah Treasury: Harvest of Half a Century (Philadelphia: Jewish Publication Society of America, 1964), 52.

194 – Salo W. Baron, “Ghetto and Emancipation: Shall We Revise the Traditional Views?” in: The Menorah Treasury: Harvest of Half a Century, 54-55.

195 – Rabbi Shmuel Bornstein, Shem MiShmuel [A Name Out of Samuel], VaYakhel [And Moses Assembled], TAR’AV (1916)

196 – Assimilation and Community: The Jews in Nineteenth-Century Europe, Ed: Jonathan Frankel, Steven J. Zipperstein (UK, Cambridge University Press, 1992), 8.

197 – Assimilation and Community: The Jews in Nineteenth-Century Europe, Ed: J. Frankel, S.J. Zipperstein, 12.

198 – “Emancipation,” Jewish Virtual Library, url: http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/judaica/ejud_0002_0006_0_05916.html

199 – Werner Eugen Mosse, Revolution and Evolution: 1848 in German-Jewish History(Germany, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck) Tubingen, 1981), 255-256.

200 – Eugen Mosse, Revolution and Evolution: 1848 in German-Jewish History, 260.

201 – Donald L. Niewyk, The Jews in Weimar Germany (New Jersey, Transactions Publishers, New Brunswick, 2001), 95.

202 – Niewyk, The Jews in Weimar Germany, 84.

203 – ibid.

194 – Cohn-Sherbok, The Paradox of Anti-Semitism, XIV (Preface).

205 – Adolf Hitler, Mein Kampf (US, Noontide Press, 2003), 51.

206 – Ludwig Feuerbach, The Essence of Christianity, trans. Marian Evans (London, John Chapman, 1843), 113.

Filed under: Antisemitism | Add Comment →