Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 6

Oameni de sacrificiu

Anti-semitismul contemporan

În capitolul 1, am afirmat că Abraham a descoperit că egoismul inerent naturii umane are o tendinţă permanentă de creştere. Metoda dezvoltată de el nu dorea stăvilirea egoismului, pentru că Abraham ştia că ar fi un lucru imposibil, omul fiind creat să primească fără limite. De aceea, singura lui problemă a fost cum să primească toată acea bogăţie care-i era destinată. Abraham a descoperit o metodă în care, prin studiu şi străduinţa de a se uni, poporul s-a ridicat la un nou nivel de percepţie. Acolo, ei au dobândit natura Creatorului – bunăvoinţa – şi au putut primi acea bogăţie nelimitată, fără a se abandona plăcerii şi a deveni periculoşi pentru ei înşişi, sau mediul înconjurător.

Exodul din Egipt şi formarea naţiunii israeliene s-a întins pe parcursul a cinci sute de ani. În acest timp, Israelul s-a transformat, dintr-un grup alcătuit din familii şi învăţăcei, într-o naţiune care avea scopul de a-l dobândi pe Creator.

Deşi erau dedicaţi ridicării pe cel mai înalt nivel spiritual, evreii nu au renunţat niciodată la intenţia lor originală, de a-şi oferi percepţiile întregii umanităţi. Aceasta trebuia să fie contribuţia lor faţă de naţiuni, ”lumina” care erau destinaţi să o treacă acestora. De-a lungul generaţiilor, acest dar al ”luminii” este ceea ce naţiunile au încercat să primească de la evrei, lipsa acestuia constituind cauza suferinţelor pe care ni le-au provocat naţiunile.

În prologul cărţii sale, O istorie a evreilor, istoricul şi romancierul creştin Paul Johnson, descrie cu elocvenţă, întrebările care l-au împins pe Abraham spre descoperirile sale, aceleaşi întrebări care au mişcat umanitatea, până în zilele noastre. Johnson îşi arată aprecierea faţă de abilitatea evreilor de a descoperi răspunsuri la aceste întrebări, de a trăi conform legilor astfel deduse, precum şi de a-i învăţa şi pe alţii aceste legi. Iată cuvintele sale, ”Cartea mi-a oferit şansa de a reconsidera obiectiv, în lumina unui studiu care acoperă aproape 4000 de ani, cea mai dificilă dintre toate întrebările omeneşti: de ce trăim pe acest pământ? Este oare istoria, doar o serie de evenimente fără sens? Nu există nici o diferenţă morală, între istoria rasei umane şi, să zicem, aceea a furnicilor? Sau, poate că există un plan providenţial ai cărui agenţi umili suntem noi, oamenii? Nici un alt popor nu a insistat atât de ferm ca evreii, asupra faptului că istoria are un scop şi umanitatea, un destin. Încă din primul stadiu al existenţei lor colective, ei au crezut că au descoperit o schemă divină destinată rasei umane, al cărei pilot urmează a fi propria lor societate. Ei şi-au dezvoltat rolul în detalii amănunţite; s-au agăţat de acesta cu o rezistenţă eroică, în faţa suferinţelor sălbatice. Mulţi dintre ei cred încă în el. Alţii l-au transpus în întreprinderi prometeice, de ridicare a condiţiei noastre prin mijloace pur omeneşti. Viziunea evreiască a devenit prototipul multor planuri măreţe similare, destinate umanităţii, de provenienţă divină, dar şi omenească. În concluzie, evreii se găsesc exact în centrul încercării veşnice de a da vieţii umane demnitatea unui scop.”¹⁴⁷

147 –  Paul Johnson, (istoric creștin), O istorie a evreilor (New York, First Perennial Library, 1988), 2

Filed under: Antisemitism | Add Comment →