Ca un mănunchi de trestii, Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de astăzi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 10 Viaţa într-o lume integrată

COPIII EDUCAȚI INTEGRAL

În timp ce adulții trebuie să-și asume responsabilitatea schimbării pozitive a mediilor lor sociale, în ceea ce-i privește pe copii și tineri, situația este mult mai complicată. Este responsabilitatea adulților – educatori și profesori – fie cu ajutorul inițiativei private, fie cu sprijinul guvernului, de a construi acest mediu propice coeziunii.

Sistemul educațional actual sprijină cu toată puterea competiția. Privită în sine, competiția este naturală și nu este inerent negativă. Dar, dacă ținem cont de efectele culturii competitive de astăzi, asupra noastră și, încă mai mult, asupra copiilor noștri, este clar că folosim greșit această trăsătură.

În Fără competiție: Pledoarie împotriva competiției, Alfie Kohn, un cunoscut dizident al competiției, l-a citat pe psihologul Elliot Aronson: ”Începând cu jucătorul din Liga mică, acela care izbucnește în lacrimi când echipa sa pierde, până la studenții de la colegiu care cântă ”Suntem numărul unu!”; de la Lyndon Johnson, a cărei judecată a fost în mod sigur distorsionată de dorința sa adeseori mărturisită, de a nu fi primul președinte american care să piardă un război, până la școlarul de clasa a treia care își disprețuiește colegii, doar pentru că a obținut un rezultat superior la un test de aritmetică; manifestăm o uluitoare obsesie culturală pentru victorie.”²⁶⁰

Într-adevăr, bibliotecile și internetul abundă în studii care arată că individualismul și competiția sunt nocive, pe când colaborarea și cooperarea sunt bune, atât la școală cât și la muncă. Jeffrey Norris a publicat o povestire în News Center al UCSF, intitulat, ”Premiul Nobel obținut de Yamanaka subliniază valoarea educației și a colaborării”. În această relatare, Norris afirmă, ”Singuraticul om de știință, care lucrează ore lungi în noapte, pentru a termina un experiment revoluționar, care duce la un moment de Evrica! plin de bucurie solitară, este poate o scenă dintr-un film de Hollywood, dar, în realitate, știința este o întreprindere înalt-socială.”²⁶¹ Mai departe, în secțiunea, ”Colaborarea sinergetică duce la progres”, el adaugă, ”În spațiile deschise ale clădirilor laboratoarelor moderne, fiecare cercetător științific principal lucrează cu câțiva confrați de nivel postdoctoral, studenți din anii terminali și tehnicieni iar un vizitator nu poate să spună unde se termină un laborator și începe altul. În acest mediu interactiv cresc ideile științifice și camaraderia.”²⁶²

Același lucru este valabil și la școală. Au fost deja efectuate numeroase experimente, asupra beneficiilor colaborării în cadrul sistemului educațional. Într-un eseu intitulat, ”O poveste de succes în psihologia educațională: Teoria interdependenței sociale și învățarea cooperativă”, profesorii universității din Minnesota, David W. Johnson și Roger T. Johnson, argumentează teoria ”interdependenței sociale”. Cu cuvintele lor, ”Au fost efectuate mai mult de 1200 de studii, în ultimele 11 decade, asupra eforturilor cooperative, competitive și individualiste. Descoperirile rezultate din acestea, au validat, modificat, rafinat și extins teoria.”²⁶³

Autorii au continuat să detalieze descoperirile acestor studii. Cercetătorii au comparat eficacitatea învățatului cooperativ cu acela uzual, al învățatului individual. Rezultatele au fost fără echivoc. În termenii răspunderii individuale și a responsabilității personale, ei au concluzionat, ”Se afirmă că interdependența pozitivă care leagă împreună membrii unui grup, conduce la sentimente de responsabilitate față de (a) îndeplinirea părții de muncă atribuită și (b) ajutarea altor membri ai grupului, în munca lor. Mai mult, atunci când performanța unei persoane afectează rezultatele colaboratorilor, acea persoană se simte responsabilă pentru bunăstarea colaboratorilor, în aceeași măsură cu propria bunăstare. A nu corespunde propriilor așteptări este rău, dar a nu corespunde așteptărilor altora, este și mai rău.”²⁶⁴ Cu alte cuvinte, interdependența pozitivă îi transformă pe oamenii individualiști, în persoane iubitoare și colaborante, o tendință complet opusă aceleia curente de creștere a individualismului, până la punctul narcisismului.²⁶⁵

Johnson și Johnson fac distincție între interdependența pozitivă și negativă. Cea pozitivă presupune”… o corelație pozitivă care face parte din scopurile individuale propuse; indivizii percep că își pot realiza scopurile doar dacă și ceilalți indivizi cu care întrețin relații de colaborare, își ating scopurile lor.”²⁶⁶ Cea negativă înseamnă că ”indivizii percep că își pot atinge scopurile doar dacă indivizii cu care sunt legați prin relații de concurență, eșuează în îndeplinirea scopurilor lor.”²⁶⁷

Pentru a demonstra beneficiile colaborării, cercetătorii au evaluat realizările studenților care au colaborat, față de cele ale studenților care s-au aflat în competiție. Conform descoperirilor lor, ”În medie, o persoană care a colaborat s-a dovedit  că a realizat mai mult cu două treimi, decât o altă persoană care a activat într-o situație competitivă sau individualistă.”²⁶⁸

Ca să înțelegem semnificația acestei deviații peste medie, să luăm în considerație faptul că un student cu media 6, va sălta prin cooperare, până la o uluitoare medie 10. Cei doi Johnsoni au mai scris, ”Cooperarea, în comparație cu eforturile individuale, tinde să promoveze păstrarea relațiilor pe termen lung, o puternică motivație intrinsecă, speranța dobândirii succesului, o gândire mai creativă… și o atitudine mult mai pozitivă față de sarcini și școală.”²⁶⁹ În concluzie, nu doar copiii beneficiază de pe urma acestei atitudini prosociale, ci și întreaga societate.

La începutul anului 2012, am fost coautor, împreună cu profesorul de psihologie și gestalt-terapeutul, dr. Anatoly Ulianov, al cărții intitulate, Psihologia societății integrale. Cartea detaliază bazele EI, cu referințe specifice la societatea competitivă a zilelor noastre. Cartea sugerează, în esență, că, din moment ce competiția este inerentă naturii umane – așa cum am detaliat mai devreme în această carte, cu privire la aspirațiile nivelului vorbitor, pentru bogăție, putere și faimă – nu ar trebui să o inhibăm. În schimb, în loc să ne întrecem pentru poziția de rege (sau regină) a satului, putem întreține o atmosferă socială, care să sprijine competiția între persoanele care contribuie cel mai mult la bunăstarea altor oameni.

Ar trebui declarați căștigători, aceia care au făcut cel mai mult pentru a-i ajuta pe ceilalți. Într-un fel, aceasta este o competiție pentru a se alege cel care îi iubește cel mai mult pe ceilalți. În acest fel, imboldul natural al copiilor de a excela – și în special, de a excela față de ceilalți – nu este inhibat, permițându-le acestora să-și atingă potențialul maxim și, în același timp, să-l canalizeze în beneficiul întregii societăți și nu doar al lor, căci singurul mod de a câștiga acest tip de competiție este acela de a fi cel mai bun în a face bine. Astfel, competiția devine o unealtă pentru plantarea calității dăruirii în copii.

Pentru a întreține această atmosferă sănătoasă, relațiile dintre prieteni și cele dintre studenți și profesori, trebuie să oglindească aceste valori prosociale. Aceasta presupune anumite modificări ale stilului tradițional de predare. Educația integrală arată că provocarea zilelor noastre, în învățământ, nu este transmiterea de informații, ci, mai degrabă, insuflarea caracteristicilor care permit acumularea rapidă de informații, într-o manieră care să se potrivească, cel mai bine scopurilor diferite ale studenților.

Aceasta este o tranziție de la paradigma tradițională, care se datorează faptului că viața de astăzi este extrem de diferită de aceea din timpul Revoluției industriale, atunci când a fost conceput conceptul predării informațiilor, față în față. În Epoca informațiilor, datele se acumulează atât de rapid, încât experiențele trecute pot servi doar ca bază de studiu. Pentru a se pregăti pentru lumea adultă actuală, copiii de școală trebuie să învețe cum să învețe, mai mult decât să acumuleze informații.

Mai mult, datorită faptului că lumea de astăzi este interconectată și interdependentă, încă din fragedă pruncie, copiii trebuie să înțeleagă că doar interesul de sine nu îi va conduce la fericire. În plus, așa cum demonstrează Johnson și Johnson, respectul mutual și deschiderea față de ceilalți va crește șansele lor de a dobândi succesul și fericirea.

Copiii au nevoie să experimenteze interconectivitatea  lumii, în viața reală și nu  doar să audă, sau să vorbească despre asta. O cale practică prin care se poate deprinde acest lucru, este transformarea sălii de clasă într-un microcosmos, un mini-mediu, o familie în care toți se îngrijesc unii de ceilalți.

În acest scop, EI propune ca studenții și profesorii – sau ”educatorii”, așa cum îi numește EI – să stea în cercuri iar învățarea să aibă loc prin discuții deschise, asupra tuturor subiectelor. Cercurile îi plasează la același nivel pe educator și pe studenți, în așa fel încât educatorul să poată ghida, cu blândețe, discuția, spre învățare și, mai important, spre înțelegerea reciprocă, fără să fie autoritar sau dominator.

O altă chestiune importantă este curriculum-ul școlar. Acesta ar trebui să reflecte natura interconectată a lumii, consolidând integrarea subiectelor. În acest sens, disciplinele de studiu, cum ar fi matematica, fizica și biologia, nu vor fi predate separat, ci în context natural, ca un întreg, așa cum funcționează de fapt legile acestor trei discipline.

Integrarea ar trebui să fie inerentă studiului și este foarte probabil să vedem cum studenții aplică legile biologiei, la studiile lor umaniste. În fond, umanitatea a fost deja etichetată ca ”superorganism”, așa că a aplica legile biologiei la societatea omenească, pare a fi o evoluție naturală.

Este notabil, deasemenea, faptul că, de multe ori, în EI educatorii nu sunt profesori, ci foști studenți. Acest fapt crește coeziunea și camaraderia dintre studenții de diferite vârste, dezvoltă deprinderile verbale și pedagogice ale tinerilor educatori și conduc la o asimilare mai profundă a informației, de către tutori, fiind nevoiți să o predea altora.

Lucrul cel mai important însă, este acela că, atunci când tinerii predau și nu profesori adulți, problemele legate de disciplină dispar cu totul. Copiii mici îi respectă în mod natural, pe cei cu doi-trei ani mai mari decât ei, pe când față de educatorii adulți au sentimente de respingere. Ei caută să câștige aprobarea educatorilor lor și concurează pentru locul de cel mai bun student. Această aspirație, cuplată cu dorința deja menționată de a fi cel mai bun în a face bine, conduce la instaurarea unei atmosfere plăcută în școală, spre care copiii se vor bucura să se îndrepte dimineața și în care ei vor crește și vor deveni adulți încrezători și prosociali.

Corespunzător cu scopul EI, învățarea se va desfășura în grupuri, deoarece aceasta este forma cea mai avantajoasă de studiu, pentru creșterea adaptării sociale și pentru asimilarea informației, așa cum arată studiile lui Johnson și Johnson. Evaluarea unui student nu se va face pe baza capacității sale de memorare și de redare a cunoștințelor, pe baza unui test standardizat, ci va fi efectuată pentru întregul grup. Acest lucru va crește și mai mult sentimentul responsabilității grupului și garanția reciprocă dintre studenți.

Atât profesorii cât și educatorii vor trimite în mod regulat, rapoarte părinților și administratorilor școlii, cu privire la progresul social și educațional al copiilor. Deoarece profesorii vor fi mult mai apropiați de studenți decât o permit metodele actuale, ei își vor da seama dacă apare o problemă cu un copil, mai înainte ca aceasta să se deterioreze, devenind o criză majoră.

O dată pe săptămână, studenții ar trebui să părăsească școala, să facă ieșiri. Pentru a cunoaște lumea în care trăiesc, sistemul de educație trebuie să le pună la dispoziție informații la prima mână, despre instituțiile care le influențează viețile, despre autoritățile guvernante și despre istoria și natura locului în care trăiesc. Asemenea ieșiri ar trebui să includă muzee, plimbări în parcuri, vizite în comunitățile agricole apropiate, tururi în fabrici, spitale și instituțiile guvernamentale, poliție, etc.

Fiecare astfel de excursie trebuie să fie pregătită, prin informarea studenților despre locul pe care urmează să-l viziteze, rolul și contribuția acestuia în societate, posibilele alternative ale acestuia, precum și originile acestui loc sau instituții.

De exemplu, înainte de o ieșire la o secție de poliție, studenții vor face cercetări despre activitatea de poliție, pe internet, dacă este posibil obținând informații chiar despre secția pe care urmează să o viziteze. Ei vor învăța cum a ajuns poliția să acționeze în modul în care o face acum, care este locul ei, în cadrul vieții noastre sociale și ar putea imagina alternative la poliția clasică.

În acest fel, copiii învață despre lumea în care trăiesc, își dezvoltă gândirea creativă pentru a crea un viitor dezirabil, a practica munca în echipă și a-și îmbunătăți abilitățile de învățare. După ieșire, discuțiile vor permite studenților să-și împărtășească observațiile, să tragă concluzii, să facă sugestii și să-și compare descoperirile cu percepția pe care o aveau despre topicul discutat, mai înainte de vizită.

Sunt multe încă de spus despre școlile EI, cum ar fi relațiile dintre părinți-școală-copii, abordarea temei pentru acasă, orele recomandate de școală, sărbători, politicile cu privire la pedepse, etc.. Dezvoltarea în continuare a acestui topic depășește scopul acestei cărți, dar ar trebui să fie clară ideea de bază a EI: copiii trebuie să învețe într-un mediu interconectat, să experimenteze direct beneficiile și plăcerea asociată de traiul într-un asemenea mediu.

Filed under: Antisemitism | Add Comment →