Michael Laitman, în The Times of Israel: “Despre unitatea evreiască şi antisemitism – Ridicarea şi căderea Primului Templu”

(Articolul No. 4 dintr-o serie) În articolul precedent, am descris formarea Israelului într-o națiune și modul în care li s-a dat sarcina de a fi „o lumină pentru națiuni” devenind un model de unitate, mai presus de diferențe. Acest articol este primul care explorează încercările Israelului de a-și menține unitatea după stabilirea națiunii, eșecul lor de a face acest lucru și consecințele acestui eșec.

Odată ce au devenit o națiune, jurând să se unească „ca un singur om cu o singură inimă”, poporul Israel a plecat în Canaan. Pe parcurs, au avut multe lupte interne, precum și lupte cu dușmani externi. Ego-urile lor în continuă creștere i-au provocat în moduri noi și au trebuit să găsească noi tactici pentru a le depăși. Cu toate acestea, așa cum este scris în Cartea Zohar (BeShalach, articolul 252), „Oricine duce un război în Tora este răsplătit cu o pace sporită în cele din urmă”. Cu alte cuvinte, războaiele pe care le-a purtat poporul Israel au încălcat jurământul de unitate completă.

Cu toate acestea, la scurt timp după ce Israelul a cucerit Canaanul și l-a transformat în Țara lui Israel, disputele au devenit atât de acerbe, încât națiunea s-a împărțit în două regate: Regatul de Nord (Israel) și Regatul de Sud (Iudeea). Regatul de Nord a fost mai slab spiritual și oamenii săi și-au abandonat rapid angajamentul față de unitate. Talmudul (Yoma 9b) descrie foarte puternic răutatea liderilor Regatului Israel unul față de celălalt: „Rabinul Elazar a spus: ‘Acei oameni, care mănâncă și beau unii cu alții, se înjunghie reciproc cu săbiile în limba lor’, chiar dacă erau apropiați unul de celălalt, erau plini de ură unul față de celălalt”. Cu astfel de relații, nu a durat mult până când Regatul lui Israel s-a dizolvat în obscuritate până în zilele noastre.

Între timp, în Iudeea, strămoșii noștri nu s-au comportat mult mai bine decât rudele lor acum dispărute. Istoricul evreu devenit roman, din secolul I, Titus Flavius ​​Josephus, detaliază comportamentul greșit al strămoșilor noștri. În timp ce lista faptelor greșite este mult prea lungă pentru scopul acestei serii de articole, este important să ne dăm seama cât de brutală a fost ura iudeilor față de frații lor. În Antichitățile evreilor (Cartea IX, Cap. 5), Josephus oferă câteva detalii îngrozitoare despre maniera prostească în care s-au purtat reciproc regii lui Israel. Când a scris despre ungerea regelui Jehoram, care a domnit la doar șaptezeci de ani după regele Solomon, care a învățat că „Ura stârnește ceartă și iubirea va acoperi toate crimele” (Prov. 10:12), Josephus spune că „De îndată ce [Jehoram] a luat guvernarea asupra lui, s-a dedat la măcelul fraților săi și al prietenilor tatălui său”.

Rege după rege, conducătorii Iudeii s-au ucis unii pe alții într-o manifestare uimitoare de depravare. Josephus scrie că regele Manase „a omorât barbar pe toți oamenii drepți care erau printre evrei. Nu i-a cruțat nici pe profeți, căci în fiecare zi a ucis pe unii dintre ei, până când Ierusalimul a fost acoperit de sânge”(Cartea X, Cap. 3).

În mod clar, acest comportament nu era durabil și, atunci când regele babilonian Nabucodonosor al II-lea a invadat țara lui Israel, Iudeea era mult prea slabă pentru a se apăra împotriva lui. Deși suntem învățați că Nabucodonosor a cucerit Iudeea și a distrus Primul Templu, este important de menționat că înțelepții noștri și toate textele antice nu atribuie lui Nabucodonosor căderea Templului, ci propriilor noastre vicii unul împotriva celuilalt.

De altfel, acest model de a arăta cu degetul către propriile păcate ca fiind cauza nenorocirilor noastre, mai degrabă decât către dușmanii externi, a fost mentalitatea predominantă în antichitate. Acest lucru s-a schimbat doar în ultimele secole, când aroganța și îndreptăţirea noastră de sine au crescut la astfel de niveluri, încât nu am putut vedea vreo greșeală în noi înșine și am dat vina pe toţi ceilalţi, în ciuda înțelepților noștri care de milenii spun și scriu altfel.

Exilul în captivitatea babiloniană a fost scurt, dar plin de evenimente. Vom acoperi evenimentele care au condus la amenințarea distrugerii și a eventualei eliberări prin Declarația lui Cyrus în articolul următor, unde din nou, vom vedea că unitatea aduce libertate și fericire, iar separarea aduce nenorocire poporului nostru.

Filed under: Antisemitism, Spiritualitate | Add Comment →