Category Archives: Antisemitism

Ca un mănunchi de trestii – Colinde amestecate, partea 2

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 7

Colinde amestecate

SPANIA, TRAGICA POVESTE DE DRAGOSTE

Josephus Flavius a consemnat căldura cu care au fost întâmpinaţi expatriaţii din Iudeea, în Siria şi Antiohia, după ce au fost expulzaţi de către romani. Evreii au fost ”extrem de amestecaţi”, a scris el şi au trăit ”în cea mai deplină linişte”.176 El a mai scris şi despre modul în care împăratul roman Titus Flavius, ”i-a alungat pe toţi din Siria”177, în lucrarea Antichitatea evreilor, el l-a citat pe geograful grec Strabo care ar fi afirmat, ”Acest popor şi-a croit drumul spre fiecare oraş şi nu este uşor de găsit măcar un loc, în lumea locuibilă, care să nu fi primit această naţiune şi în care să nu se fi făcut simţită puterea ei.”178

Maniera oscilantă în care evreii sunt la început, bine primiţi apoi respinşi, apoi iar bine primiţi şi din nou respinşi, dacă nu chiar, distruşi cu totul, s-a repetat de numeroase ori, încă de la distrugerea primului Templu.179 Aşa cum am subliniat mai înainte, evreii  exilaţi ai primului Templu, care au ales să se împrăştie dincolo de Babilon, după ce le-a fost acordată libertatea, au reuşit să fie asimilaţi, până într-atât încât au dispărut cu totul. Cu toate acestea, majoritatea evreilor care au fost exilaţi după ruinarea celui de-al doilea Templu, sunt recunoscuţi ca fiind evrei, cel puţin datorită moştenirii genetice, dacă nu şi datorită unui anumit nivel de practică.

Au existat multe tentative de a-i converti pe evrei la islam sau creştinism şi ei înşişi au dorit, de multe ori, acest lucru, acţionând activ în sensul convertirii. În cea mai mare parte însă, toate aceste încercări au eşuat sau au avut doar un succes marginal.

Profesorul şi cercetătorul istoriei evreieşti de la Universitatea din Wisconsin, Norman Roth, detaliază atât încercările în masă ale evreilor de a se converti, precum şi consecinţele tragice rezultate din aceste încercări. În Evreii, vizigoţii şi musulmanii în Spania medievală: cooperare şi conflict, el scrie, ”În secolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea, mii de evrei s-au convertit, în cea mai mare parte din voinţa lor proprie şi nu fiind constrânşi, la creştinism. Rolul acestor conversos (evrei convertiţi la creştinism) în societate, a condus la apariţia unei ostilităţi înverşunate la adresa acestora, în secolul al cincisprezecelea ducând chiar la război. Pentru prima dată în istorie anti-semitismul rasial a ieşit la iveală pe scară largă, fiind emis edictul referitor la limpieza de sangre (puritatea sângelui), care face distincţie între creştinii ”puri” şi cei care au strămoşi musulmani sau evrei. În final, a intervenit Inchiziţia, pe fondul acuzaţiilor false despre ”nesinceritatea” acelor conversos, mulţi dintre aceştia fiind arşi. Nimic din toate acestea însă, nu au avut legătură cu evreii, care în majoritatea lor, şi-au continuat vieţile şi relaţiile normale cu creştinii, la fel ca mai înainte.”180

În realitate, acolo unde evreii şi-au păstrat credinţa, ei nu au avut de suferit şi chiar au întreţinut o legătură specială cu gazdele lor spaniole. conform lui Roth, ”Natura relaţiei lor (dintre evrei şi creştini) era atât de neobişnuită, chiar unică am putea spune, încât, pentru a o descrie, s-a folosit un termen special, în limba spaniolă, care nu are un corespondent precis în alte limbi, convivencia (însemnând ”a trăi împreună în alianţă”). Adevărata profunzime a convivenciei din Spania creştină medievală nu a fost încă revelată”.181

Studiul lui Roth accentuează faptul că, atâta timp cât evreii au rămas loiali moştenirii lor şi nu au încercat să se asimileze în alte culturi, ei au fost bine-veniţi, sau cel puţin, au fost lăsaţi în pace. Specific Spaniei a fost faptul că, în anumite momente, căldura şi intensitatea relaţiilor au semănat cu o adevărată poveste de dragoste, presărată cu toate încercările şi necazurile pe care marea dragoste le pune la cale. Cu toate acestea, când evreii au încercat să se amestece cu celelalte naţiuni şi să devină aidoma lor, aceste naţiuni i-au respins şi i-au obligat să se întoarcă la iudaism sau să se convertească, dar într-un mod peiorativ şi coercitiv.

Jane S. Gerber, expert în istorie sefardică din cadrul Universităţii din New York, detaliază pe larg, gradul în care evreii spanioli şi conversos s-au imersat în viaţa seculară şi culturală a Spaniei (sublinierile aparţin editorului). ”Adânc înrădăcinaţi în peninsula Iberică, încă din zorii dispersării lor”, scrie Gerber, ”aceşti evrei au nutrit o dragoste fierbinte pentru Spania şi au simţit o loialitate profundă faţă de limba, regiunile şi tradiţiile ei (…) De fapt, Spania a fost considerată un al doilea Ierusalim.

”Când decretul de expulzare al regelui Ferdinand şi reginei Izabela a fost  promulgat în data de 31 martie (1942), ordonând celor 300000 de evrei din Spania să părăsească ţara în urmatoarele patru luni, sefarzii au reacţionat cu neîncredere şi surprindere. Ei au considerat cu siguranţă, că importanţa de care se bucurau, în toate domeniile vieţii, oamenii din comunitatea lor, logevitatea acestor comunităţi (…) precum şi prezenţa atâtor evrei şi creştini cu ascendenţă evreiască (conversos) în cercurile cele mai înalte ale curţii, municipalităţilor şi chiar ale bisericii catolice, le vor putea asigura protecţie şi vor împiedica aplicarea acestui decret.

”Evreii spanioli se mândreau în mod special cu lungul lor şir de poeţi, ale căror … cântece continuau să fie recitate. Filozofii lor aveau influenţă chiar şi printre învăţaţii vestici, gramaticienii lor inovativi şi-au câştigat un loc veşnic, de pionieri ai limbii ebraice, de asemenea matematicienii, oamenii de ştiinţă şi nenumăraţii medici şi-au câştigat aprecierea. Ingeniozitatea şi serviciile publice aduse de diplomaţii sefarzi, au umplut analele multor regate musulmane. De fapt, ei nu doar că au locuit în Spania; ei au coexistat umăr lângă umăr, cu musulmanii şi cu creştinii, luând extrem de în serios noţiunea de trai în comun (la convivencia).

”Experienţa sefarzilor a dezvoltat chestiunea aculturaţiei şi a asimilării, aşa cum nici o altă comunitate evreiască nu a mai făcut-o. Timp de mai multe secole, civilizaţia evreiască a împrumutat fără restricţii din cultura musulmană înconjurătoare…. Când persecuţiile i-au copleşit pe sefarzi, în 1391 şi li s-a oferit alternativa de a se converti, sau de a muri, numărul converţilor a fost copleşitor mai mare decât acela al martirilor. Această noutate însăşi, a convertirii în masă, unică în experienţa evreiască, i-a făcut pe învăţaţi să caute cauza acestui fenomen în gradul înalt de aculturaţie atins de sefarzi”.182

Şi totuşi, nu aculturaţia a fost aceea care i-a făcut pe spanioli să se întoarcă împotriva evreilor, ci faptul că evreii şi-au abandonat coeziunea socială şi garanţia reciprocă, trăsături care le-au câştigat (în cea mai mare parte) stima inconştientă a naţiunilor gazdă. ”Comentatorii medievali”, continuă Gerber, ”erau ataşati în mod special, de ideea de a blama aculturaţia evreiască, pentru distrugerea disciplinei comunitare şi unii dintre cei mai mari istorici evrei moderni, cum ar fi Iţac Baer, au citat în plus, impactul coroziv al filozofiei lui Averroes şi cinismul clasei de evrei asimilaţi, de pe lângă curte. Dar, în valul de convertiri în masă şi de conflicte accentuale din comunitate, nu au sucombat în faţa persecuţiilor doar filozofii”.183 De fapt, întreaga comunitate a avut de suferit.

Astfel, conştienţi sau nu, evreii au suferit şi au fost în final, alungaţi din Spania, pentru că au fost prea dezbinaţi, uitând de puterea şi beneficiile pe care le poate aduce unitatea şi despre care ne-au învăţat străbunii noştri, timp de generaţii. Cartea Zoharului a scris despre panaceul unităţii: ”Pentru că sunt de o singură inimă şi raţiune …ei nu vor da greş în a face ceea ce îşi propun şi nimeni nu îi poate opri.”184

Dar, Cartea Zoharului, care a ieşit la lumină în Spania, cu doar câteva secole înaintea expulzării, nu i-a putut salva pe evrei. Ei erau, pur şi simplu, prea asimilaţi din punct de vedere spiritual şi cultural, pentru a se uni şi a-şi îndeplini rolul care le este destinat, de a fi o lumină pentru naţiuni. Şi, din moment ce nu şi-au ajustat cursul vieţii prin propria lor voinţă, Legea naturală a dăruirii, Creatorul, a făcut-o prin mediul care îi înconjura, prin creştinii spanioli, cei pe care îi admirau evreii.

Clasicistul şi autorul englez Michael Grant, profesor la Universitatea Cambridge, a notat inabilitatea evreilor de a se amesteca printre ceilalţi: ”Evreii s-au dovedit ca nu sunt doar neasimilaţi, ci chiar inasimilabili. … Acest fapt explică unul dintre momentele de cotitură ale istoriei greceşti, prin influenţa covârşitoare exercitată de către religia lor, de-a lungul anilor, care nu doar că a supravieţuit intactă, dar, ulterior, a dat naştere creştinismului.”185

Thomas Newton, un episcop din secolul al 18-lea, a scris despre evrei: ”Protejarea evreilor este cu adevărat, unul dintre cele mai semnificative şi mai strălucite acte ale Providenţei divine…şi ce oare i-ar fi putut apăra într-o asemenea manieră, aşa cum nici o altă naţiune de pe pământ nu a mai fost apărată, dacă nu o putere supra-naturală. Providenţa Domnului nu este mai puţin remarcabilă nici în ceea ce priveşte distrugerea duşmanilor lor… Vedem cum imperii măreţe, care la rândul lor au supus şi oprimat poporul Domnului, au ajuns, toate, în ruină… Acesta fiind sfârşitul fatal al duşmanilor şi opresorilor evreilor, fie ca el să constituie un avertisment la adresa tuturor acelora care, oricând şi oriunde, se vor ridica cu strigăte şi persecuţii, împotriva lor.”186

Naţiunile resping încercările evreilor de a fi asemenea lor, deoarece, aşa cum am menţionat în capitolul 4, evreii reprezintă în lumea noastră, acea parte a sufletului lui Adam care a realizat unitatea inimilor, conectându-se astfel cu Creatorul şi deoarece rolul lor spiritual este acela de a răspândi această unitate şi conexiunea rezultată, în celelalte naţiuni. Nu avem aici o alegere liberă, ci este vorba despre un comportament compulsiv, care le este impus de chiar gândul Creaţiei. Cei care îndeplinesc aceste nenorociri, înţeleg foarte rar ceea ce se află în spatele tuturor acestor lucruri, dar nu ezită să le execute.

Un incident remarcabil, care reprezintă înţelegerea de către faptuitorii de rău, a gândului Creaţiei, a avut loc într-o noapte tragică, în anul 1492. În Evreul în lumea medievală: o colecţie de izvoare dintre anii 315-1791, învăţatul în istorie evreiască, Rabi Iacob Rader Marcus, detaliază evenimentele descoperite de el. ”Înţelegerea care le permitea (evreilor) să rămână în ţară (Spania), cu condiţia plăţii unei sume mari de bani, era aproape gata, când a fost împiedicată de intervenţia unui prelat, numit Stareţul de Santa Cruz. (Legenda spune că Torquemada, stareţul mănăstirii Santa Cruz, a tunat, cu crucifixul deasupra capului, către rege şi regină: ”Iuda Iscariotul şi-a vândut stăpânul pentru treizeci de bani de argint. Înălţimile voastre îl veţi vinde din nou, pentru treizeci de mii. Iată-l, luaţi-l şi vindeţi-l”)”187 Ceea ce a urmat ilustrează faptul că, indiferent de ceea ce se petrece, evreii sunt obligaţi să fie ceea ce sunt şi să îndeplinească ceea ce au de făcut. ”Atunci regina a dat un răspuns reprezentanţilor evreimii, similar cu ceea ce a spus regele Solomon (Proverbe 21:1): ”Inima regelui se află în mâna Domnului, la fel ca râurile cu apă: El o răsuceşte acolo unde doreşte.” Ea a mai spus: ”Credeţi că toate acestea au venit peste voi, dinspre partea noastră? Domnul este Cel care a pus aceste lucruri în inima regelui.””188

Adevărul este că evreii au fost alungaţi nu din cauză că nu mai constituiau o valoare economică pentru spanioli. Evreii fuseseră recunoscuţi, timp de secole, ca fiind un câştig economic. De fapt, atunci când au fost goniţi din Spania, mulţi dintre ei au fugit în Turcia, care i-a primit foarte bine, tocmai datorită contribuţiei lor la economia ţării care îi găzduia. Sultanul otoman, Baiazid al II-lea, a fost atât de încântat de expulzarea din Spania a evreilor şi de sosirea acestora în Turcia, încât se spune că ”ar fi mulţumit sarcastic lui Fedinand, pentru că i-a trimis pe câţiva dintre cei mai buni supuşi ai săi, sărăcindu-şi astfel propria ţară, pentru a o îmbogăţi pe a sa (a lui Baiazid).”189 O altă sursă menţionează că ”atunci când regele Ferdinand, care i-a expulzat pe evrei din Spania, a fost menţionat în prezenţa sa (a lui Baiazid), acesta a spus: ”Cum îl poţi considera un conducător înţelept pe regele Ferdinand, care şi-a sărăcit propria ţară şi a îmbogăţit-o pe a noastră?””190

Mereu şi mereu, descoperim că isteţimea şi priceperea noastră nu ne asigură favoarea unei naţiuni, ci, mai degrabă, unitatea noastră, căci aceasta este cea care proiectează lumina asupra lor, sau, altfel spus, plăcerea care le-a fost alocată lor, pentru a fi primită prin noi, încă din gândul Creaţiei. Cu cuvintele scriitorului şi gânditorului Rabi Hilel Țaitlin, ”Dacă Israelul este unicul şi adevăratul salvator al întregii lumi, atunci el trebuie să fie demn de această ispăşire. Israel trebuie să-şi ispăşească mai întâi propriul suflet…. Dar cum îşi va salva sufletul? … Oare naţiunea, care este în ruină, atât material cât şi spiritual, va deveni ea o naţiune alcătuită în întregime, din salvatori? … În acest scop, doresc să întemeiez, prin această carte, ”unitatea Israelului” …Dacă dorim să o îndeplinim, unificarea indivizilor se va face în scopul ascensiunii interne şi al invocării corecţiilor tuturor relelor naţiunii şi ale lumii.”191

În realitate, chiar dacă vom câştiga fiecare premiu Nobel, de azi până în ziua de Apoi, în ciuda tuturor beneficiilor aduse umanităţii de descoperirile noastre ştiinţifice, tot nu vom câştiga simpatie, ci doar aversiune. Putem noi dărui lumii, cei mai buni medici, cei mai iluştri economişti, cei mai mari oameni de ştiinţă şi cei mai inovativi antreprenori, dar până când nu vom produce lumina, puterea pe care o extragem prin unitate, naţiunile nu ne vor accepta în veci şi noi nu ne vom justifica niciodată, existenţa pe această planetă.

176 – William Whiston, Munca lui Flavius Josephus, 565.

177 – ibid.

178- Josephus Flavius, Antichități ale evreilor, XIV, 115.

179 – “Diaspora,” Enciclopedia evreilor, url: http://www.jewishencyclopedia.com/articles/5169-diaspora.

180 – Norman Roth, Jews, Visigoths, and Muslims in Medieval Spain: cooperare și conflict (The Netherlands, E.J. Brill, 1994), 2.

181 – ibid.

182- Jane S. Gerber, Evreii din Spania: O istorie a experienție seferadice (New York, Free Press; November 2, 1992), Kindle edition.

183 – ibid.

184- Rabbi Shimon Bar Yochai (Rashbi), Cartea Zohar (Cu comentariul Sulam [Scara] al lui Baal HaSulam, Noah, vol. 3, art. 385 (Jerusalem), 132.

185 – Michael Grant, de la Alexander la Cleopatra: Lumea Helenistică (New York: Charles Scribner & Sons, 1982), 75.

186 – Quoted in The Treasury of Religious and Spiritual Quotations (US, Readers Digest, January 1, 1994), 280.

187 – Jacob Rader Marcus, Evreii în lumea medievală: cartea sursă: 315-1791, (US: Hebrew Union College Press, 1999), 60-61.

188 – ibid.

189 – Dr. Erwin W Lutzer cu Steve Miller, The Cross in the Shadow of the Crescent: An Informed Response to Islam’s War with Christianity (Harvest House Publishers, Oregon, 2013), 65.

190 – Israel Zinberg, Istoria literaturii evreilor: central de cultură evreiesc în imperiul otoman, Vol 5 (New York, Ktav Pub. House, 1974), 17 .

191 – Hillel Tzaitlin, Cartea celor puțini (Jerusalem, 1979), 5.

 

Ca un mănunchi de trestii – Colinde amestecate, partea 1

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 7

Colinde amestecate

A fi evreu,

sau a nu fi evreu,

Aceasta este întrebarea!

Una dintre cele mai importante rugăciuni roastite de Iom Kipur (Ziua ispăşirii) este Maftir171 Iona, în timpul căreia este citită întreaga carte a lui Iona. Povestea profetului Iona simbolizează, mai mult decât orice altceva, ambivalenţa simţită de poporul nostru, vizavi de rolul său în lume.

Sa admitem totuşi, nu este o sarcină plăcută să fii eternul deprimat, care le strică tuturor cheful. Chiar şi în interiorul naţiunii noastre, rareori profeţii au avut o viaţă uşoară sau au fost trataţi cu gratitudine, pentru că ne-au salvat de calamităţi şi suferinţe. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, profeţii şi-au îndeplinit întotdeauna sarcinile. Ei au fost siliţi să facă asta de teama cumplitelor chinuri care ar fi putut să se abată asupra rudelor lor inocente, în cazul în care ar fi rămas tăcuţi.

Iona şi-a dat toată silinţa să evite misiunea sa. El şi-a ascuns identitatea sa, de evreu şi s-a îmbarcat pe o corabie care naviga spre Tars, departe de Ninive, acolo unde i-a spus Creatorul să profeţească. Dar, aşa cum bine ştim, Creatorul l-a găsit pe corabie, marinarii au descoperit adevărata sa identitate şi l-au aruncat peste bord, ajungând să se chinuie în măruntaiele unui peşte. În sfârşit, după ce s-a căit (rugându-se din măruntaiele peştelui), el a plecat la Ninive şi a profeţit. Mulţumită căinţei lui Iona locuitorii din Ninive au aflat ce corecţie le era cerută, au îndeplinit-o, oraşul a fost cruţat şi oamenii au fost iertaţi.

În mod interesant, Ninive nu era un oraş evreiesc. El era cel mai populat oraş din imperiul asirian, precum şi un prosper centru de afaceri. Cu toate acestea, domnul i-a poruncit lui Iona să le profeţească, pentru ca oamenii să-şi îndrepte comportamentul, evitând astfel suferinţele. Acest fapt arată din nou, că drumul corecţiei şi al dobândirii Creatorului, nu a fost destinat doar evreilor, ci întregii umanităţi. Cât de încărcată de semnificaţii este citirea acestei povestiri în cea mai evreiască zi din an – Iom Kipur – Ziua Ispăşirii.

În concluzie, povestea lui Iona condensează dilema poporului evreu, de-a lungul generaţiilor. Pe de o parte, noi suntem poporul ales, al cărui destin este de a arăta calea luminii, către toate naţiunile iar, pe de altă parte, încercăm încontinuu şi inutil, să ne evităm soarta, pentru că mesajul garanţiei reciproce şi al unităţii, pe care îl transmitem, este neplăcut pentru ego-ul celui care ascultă, fiind cu toţii, născuţi egoişti şi dorind să rămânem astfel.

Când evreii s-au întors din exilul din Babilon, pentru a construi cel de-al doilea Templu, aceia care au rămas în urmă au fost asimilaţi într-un asemenea grad de către naţiunile gazdă, încât au dispărut în întregime. Enciclopedia evreiască172 scrie că, odată eliberaţi din captivitate în Babilon, evreii s-au îndreptat treptat spre Siria, Egipt şi Grecia – mai ales ca sclavi, dar fiind total nepotriviţi, ei nu au avut nici o problemă să se răscumpere şi să devină liberi.

”În plus”, ne informează Enciclopedia evreiască, ”datorită solidarităţii, care este una dintre trăsăturile cele mai durabile ale rasei evreieşti, ei nu au avut dificultăţi în a-şi găsi coreligionari dornici să plătească valoarea răscumpărării lor. Cu toate acestea, continuă enciclopedia, ”Evreii astfel eliberaţi, în loc să se întoarcă în Palestina, au rămas, în cea mai mare parte, în ţara fostei lor sclavii, stabilind comunităţi împreună cu fraţii lor întru credinţă. Conform mărturiei formale a lui Philo (Legatio ad Caium, 23), comunitatea evreiască din Roma îşi are originile în prizonerii de război eliberaţi.”174 De la Roma, evreii s-au împrăştiat în restul Europei.

După ce au fost eliberaţi din Babilon, o minoritate evreiască s-a întors în Țara Israelului şi a devenit, ceea ce numim acum, ”poporul evreu”. După ruinarea celui de-al doilea Templu au dorit şi ei, să fie asimilaţi dar, spre deosebire de rudele lor, evreilor care au fost exilaţi din Ierusalim şi Iudeea, niciodată nu li s-a îngăduit amestecarea cu naţiunile gazdă, până la punctul dispariţiei lor. Dacă acest lucru ar fi avut loc, scopul existenţei evreilor, acela de a-L revela pe Creator pentru restul naţiunilor, ar fi fost desfiinţat.

Poate că din acest motiv, istorici şi teologi notabili au scris cuvinte asemănătoare cu acelea ale profesorului emerit în iudaism, de la Universitatea dinWales, DanCohn-Sherbok: ”Paradoxul vieţii evreieşti este acela că ura şi supravieţuirea evreiască au fost legate, timp de mii de ani şi că, fără anti-semitism, am putea fi condamnaţi la extincţie.”175

Într-adevăr, în ciuda, adeseori disperatelor, încercări de a fi asimilaţi şi de a ne amesteca, întotdeauna ni s-a reamintit moştenirea noastră şi am fost fie întorşi cu brutalitate la iudism, fie am rămas nişte proscrişi, în noile noastre religii. Chiar şi astăzi mulţi evrei mai încearcă încă, să se lase asimilaţi în culturile gazdă, dar, în ciuda aparentului succes din anumite ţări, istoria ne învaţă că acest lucru nu a avut niciodată succes şi sarcina evreilor nu va permite nici în viitor să se petreacă altfel.

Exemplele cele mai notabile de asimilare şi respingere a evreilor, au avut loc în Spania secolelor 14 şi 15 şi în Germania, înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, conducând la exterminarea aproape în întregime, a evreimii europene. Deşi s-a spus şi s-a scris atât de mult despre aceste două epoci ale istoriei evreieşti, merită să notăm anumite similarităţi care pot indica o tendinţă repetitivă, ca un fel de prevestire. Vom cerceta aceste perioade pe rând şi vom trage concluzii, reflectând asupra celei mai proeminente prezenţe evreieşti din afara Israelului – aceea din SUA.

171 – The haftarah (parting) reading follows the Torah reading on each Sabbath and on Jewish festivals and fast days. The reader of the haftarah is called maftir.

172 – “Diaspora,” The Jewish Encyclopedia, url: http://www.jewishencyclopedia.com/articles/5169-diaspora.

173 – ibid.

174 – ibid.

175 – ibid

Ca un mănunchi de trestii – Oameni de sacrificiu, partea 5

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 6

Oameni de sacrificiu

ANTI-SEMITISM DEGHIZAT

Cu toate că atrocităţile holocaustului au atras simpatie şi compasiune pentru mişcarea de stabilire a evreilor în Israel, astfel încât Statul evreiesc al Israelului a fost fondat în 1948, ele au făcut prea puţin în direcţia dezrădăcinării anti-semitismului. Anti-semitismul a căpătat o formă nouă: ”anti-zionism”.

Sunt unii care argumentează cum că anti-zionismul diferă de anti-semitism. Baal HaSulam, din contră, afirmă că ura faţă de evrei este exact atât, indiferent de forma pe care o îmbracă ea. În stilul său succint şi vizionar, el scrie, ”Este un fapt, acela că Israelul este urât de toate naţiunile, fie din motive religioase, fie dintr-unele rasiale, capitaliste, comuniste sau cosmopolite. Lucrurile se petrec astfel, pentru că ura trece înaintea oricăror motive, dar, fiecare persoană îşi clasifică aversiunea în funcţie de psihologia sa proprie.”163

Însă, aşa cum stau lucrurile cu evreii de cele mai multe ori, cei mai buni avocaţi pe care îi avem, vin din cadrul naţiunilor. La un an după Războiul de Şase Zile din 1967, scriitorul social Eric Hoffer, căruia i s-a decernat  Medalia prezidenţială pentru Libertate şi în onoarea căruia a fost creat Premiul Eric Hoffer, a publicat o scrisoare deschisă, în Los Angeles Times. Poate chiar faptul că Dl. Hoffer nu era evreu, i-a permis acestuia să scrie atât de candid despre statutul evreilor în lume.

”Evreii sunt un popor special”, începe el. ”Lucruri care le sunt permise altor naţiuni, le sunt interzise evreilor. Alte naţiuni au alungat mii, chiar milioane de oameni şi nu s-a creat vreo problemă a refugiaţilor. Rusia a făcut-o, Polonia şi Cehoaslovacia, la fel. Turcia a aruncat dincolo de graniţe un milion de greci iar Algeria, un milion de francezi. Indonezia a gonit, cine mai ştie câţi chinezi şi nimeni nu spune nici un cuvânt despre refugiaţi. Dar, în cazul Israelului, arabii dizlocuiţi au devenit refugiaţi pe vecie. Toată lumea insistă că Israelul trebuie să primească înapoi pe toţi arabii, până la ultimul.

”(Istoricul englez) Arnold Toynbee numeşte dizlocuirea arabilor, o atrocitate mai mare decât oricare alta comisă de nazişti.

”Alte naţiuni, când sunt victorioase pe câmpul de luptă, dictează termenii păcii. Dar, când Israelul este victorios, el trebuie să implore pacea. Toată lumea se aşteaptă ca evreii să fie adevăraţii creştini din această lume.

”Alte naţiuni – atunci când sunt înfrânte – supravieţuiesc şi se refac, dar, dacă s-ar întâmpla ca Israelul să fie înfrânt, el ar fi distrus. Dacă Nasser (Preşedintele Egiptului din timpul Războiului de Şase Zile din 1967) ar fi triumfat în iunie trecut, el ar fi şters Israelul de pe harta lumii şi nimeni nu ar fi ridicat nici măcar un deget pentru a-i salva pe evrei. Nici măcar unul dintre angajamentele faţă de evrei, asumate de un guvern al lumii, inclusiv de al nostru (guvernul SUA), nu valorează nici măcar cât hârtia pe care este scris.

”Un strigăt indignat străbate lumea, când oamenii mor în Vietnam, sau când doi negri sunt executaţi în Rodezia. Dar, când Hitler i-a măcelărit pe evrei, nimeni nu a ripostat. Suedezii, care sunt gata să rupă relaţiile diplomatice cu America, din cauza a ceea ce am făcut în Vietman, nu a scos nici o vorbă, atunci Hitler ucidea evreii. Ei i-au trimis lui Hitler zăcământ de fier de calitate şi rulmenţi cu bile şi i-au condus trenurile cu trupe, spre Norvegia.

”Evreii sunt singuri pe lume. Dacă Israelul supravieţuieşte, acest fapt se va datora în întregime, eforturilor evreilor şi resurselor evreieşti. Şi totuşi, în acest moment, Israelul este singurul nostru aliat de încredere şi necondiţionat. Noi, ne putem baza mai mult pe Israel, decât se poate el, baza pe noi. Imaginaţi-vă doar, ce s-ar fi întâmplat vara trecută, dacă arabii şi susţinătorii lor ruşi ar fi câştigat războiul, pentru a înţelege importanţa vitală a supravieţuirii Israelului, pentru America şi pentru ţările vestice, în general.

”Am o premoniţie, care nu mă părăseşte; ce i se va întâmpla Israelului, acelaşi lucru ni se va întâmpla şi nouă, tuturor. Dacă Israel va pieri, holocaustul se va abate asupra noastră.”164

Un alt remarcabil exemplu de simpatie se leagă, de această dată, de dezbaterea asupra întrebării dacă persoana care se opune zionismului, este contra evreilor. Mai jos sunt cuvintele extraordinare ale reverendului Martin Luther King Jr., care, într-o scrisoare către un prieten, susţine cauza evreimii în general şi a statului evreu, în particular, cu o asemenea elocvenţă, încât ministrul de externe israelian nu poate simţi decât invidie.

Iată ”Scrisoarea către un prieten anti-zionist” a lui Martin Luther King: ”…Ai declarat, prietene, că nu-i urăşti pe evrei, esti doar anti-zionist. Iar eu îţi spun, fie ca adevărul să răsune de pe vîrfurile munţilor înalţi, fie ca ecoul lui să se audă prin văile pământului verde al Domnului: când oamenii critică zionismul, ei se referă la evrei – acesta este singurul adevăr al Domnului.

”Anti-semitismul, ura faţă de poporul evreu, a fost şi rămâne, o pată pe sufletul umanităţii. În această privinţă suntem perfect de acord. Atunci află că anti-zionismul este în mod inerent, anti-semitism şi aşa va fi de-a pururi.

”De ce este aşa? Tu ştii că zionismul nu este altceva decât visul şi idealul poporului evreu, de a se întoarce şi de a trăi în ţara lor. Scripturile ne spun că poporul evreu s-a bucurat cândva de o bunăstare înfloritoare, în Țara Sfântă. Ei au fost expulzaţi de aici de tiranii romani, aceiaşi romani care l-au ucis cu cruzime pe Regele nostru. Alungaţi din ţara lor, cu naţiunea în cenuşă, forţaţi să străbată globul, poporul evreu a suferit, mereu şi mereu, biciuirea oricărui tiran se întâmpla să-i conducă.

”Cât de uşor ar trebui să fie, pentru oricine preţuieşte acest drept inalienabil al întregii umanităţi, să înţelegem şi să susţinem dreptul poporul evreu de a trăi înȚara lor antică, a Israelului. Toţi oamenii de bine vor exulta la împlinirea promisiunii Domnului, că poporul Său trebuie sa se întoarcă, în bucurie, să-şi reconstruiască ţara jefuită. Acesta este zionismul, nici mai mult, nici mai puţin.

”Dar ce este anti-zionismul? Este negarea dreptului fundamental al poporului evreu, pe care îl pretindem, pe bună dreptate, pentru popoarele Africii şi îl acordăm liber, tuturor celorlalte naţiuni de pe glob. Este discriminarea evreilor, prietene, pentru că sunt evrei. Pe scurt, este anti-semitism.

”Anti-semitul se bucură de orice oportunitate de a da frâu liber răutăţii sale. Vremurile au făcut ca în Vest, proclamarea deschisă a urii faţă de evrei să devină nepopulară. Astfel stând lucrurile, anti-semitul trebuie să caute constant, noi forme şi forumuri pentru otrava sa. Cât de mult se delectează el cu această nouă mascaradă! El nu-i urăşte pe evrei, el este doar anti-zionist!

”Prietene, nu te acuz de anti-semitism deliberat. Ştiu că şi tu simţi, la fel ca şi mine, o dragoste profundă pentru justiţie şi adevăr, precum şi o repulsie faţă de rasism, prejudecată şi discriminare. Dar mai ştiu şi că ai fost înşelat – aşa cum au fost şi alţii – în a crede că poţi să fii anti-zionist şi totuşi să rămâi fidel acelor principii sincere, pe care le împărtăşim amândoi. Lasă vorbele mele să-ţi pătrundă în adâncul inimii: Când oamenii critică zionismul, ei înţeleg prin asta pe evrei – să nu ai nici o îndoială.”165

Suntem martorii recrudescenţei anti-semitismului, în toată lumea, o dată cu începutul acestui secol. Un raport executiv, emis de Departamentul de Stat al SUA, confirmă faptul că ”Severitatea şi creşterea frecvenţei incidentelor anti-semitice, începând cu intrarea în secolul 21 … a obligat comunitatea internaţională să se concentreze asupra anti-semitismului, cu o energie sporită. … În anii recenţi, incidentele au fost mai bine ţintite prin natura lor, infractorii având intenţia expresă de a-i ataca pe evrei şi iudaismul.”166

În anumite cazuri, există anti-semitism acolo unde nici măcar nu există evrei! Un raport intitulat, ”Anti-semitismul fără evrei”, de scriitoarea, editor şi fortograf, Ruth Ellen Gruber, detaliază predominarea anti-semitismului în Europa, chiar şi în zonele în care nu există evrei. În opinia lui Gruber, ”Mi s-a cerut să discut fenomenul ”anti-semitismului fără evrei” în termeni istorici, dar şi în contextul a ceea ce a fost numit ”noul anti-semitism”, care se manifestă în Europa – şi, iată, oriunde… Trebuie să spun că nu îmi place termenul de ”noul anti-semitism”. Aşa cum s-a exprimat London Jewish Chronicle, într-un editorial de anul trecut, anti-semitismul are ”somnul uşor”, se trezeşte imediat. Se mai face referire la el ca la un virus, unul proteic, care, la fel ca viruşii care provoacă boli în corpul uman, este capabil să sufere mutaţii, într-o manieră oportunistă, pentru a înfrânge orice fel de apărări ar construi anti-corpii împotriva lui. A făcut-o de multe ori deja, chiar în ţările post-holocaust, în care populaţia evreiască este practic, invizibilă. Şi la fel face şi acum.”167

Ceva mai puţin surprinzător poate, însă neliniştitor, este fenomenul anti-semitismului formal malaezian. În data de 6 octombrie 2012, Robert Fulford de la National Post din Canada, a publicat o relatare despre anti-semitismul malaezian, afirmând că, în Malaezia, ”Politicienii şi funcţionarii publici dedică un timp surprinzător de mare Israelului, aflat la 7612 km depărtare. Uneori par de-a dreptul obsedaţi de el. Malaezia nu a avut niciodată vreo dispută cu Israelul, dar guvernul său îi încurajează pe cetăţeni să urască Israelul, dar şi pe evrei în general, fie ei israelieni sau nu.”168

”Puţini malaezieni au văzut măcar o dată, un evreu; comunitatea micuţă evreiască a emigrat în urmă cu decenii”, scrie Fulford. ”Cu toate acestea, Malaezia a devenit un exemplu pentru fenomenul numit ”anti-semitism fără evrei”. În martie, de exemplu, Departamentul pentru Afacerile Teritoriilor Federale Islamice a emis o predică oficială, care trebuie citită în toate moscheile şi în care se spune că ”Musulmanii trebuie să înţeleagă că evreii sunt principalul duşman al lor, aşa cum o dovedesc purtarea lor egoistă şi crimele pe care le-au făcut.”

”În Kuala Lumpur, este la ordinea zilei să dai vina pe evrei pentru orice, de la crizele economice, la aricolele de presă din străinătate (din ziarele ”evreieşti”) care critică Malaezia.”169

Este evident că nici măcar Holocaustul nu a schimbat opinia oamenilor cu privire la evrei. Aşa cum am scris în Introducerea acestei cărţi, ”începând cu schimbarea secolului, anti-semitismul a cunoscut o nouă creştere, de această dată, în întreaga lume. Spectrul urii faţă de evrei a prins rădăcini peste tot.” Simpatia de care ne-am bucurat după cel de-al doilea război mondial a avut viaţă scurtă şi acum, se ridică un nou val de anti-semitism, mai întins ca niciodată.

În capitolul 2 am citat cuvintele lui Rabi Natan Şapiro: ”În om sunt patru forţe – mineral, vegetal, animal şi vorbitor – şi Israel mai are încă una, a cincea, căci ei sunt vorbitori cu frică de Dumnezeu.”170 Dacă ne reamintim că scopul creaţiei este acela ca toată lumea să ajungă la ultimul nivel, pe care doar Israelul îl deţine şi pe care Abraham dorea să-l împărtăşească tuturor concetăţenilor săi din Babilon, vom vedea că tot ce trebuie să-i dăm lumii este un lucru foarte simplu – calitatea dăruirii, întruchipată în maxima, ”Iubeşte-ţi vecinul ca pe tine însuţi”. Când egoismul înfloreşte în lume, această calitate este singurul remediu care poate împiedica o ciocnire globală, de proporţii fără precedent.

De aceea evreii trebuie să reînsufleţească această trăsătură din interiorul lor ca indivizi şi ca naţiune, precum şi să conducă întreaga umanitate pe acest drum. Într-adevăr, dobândirea calităţii de dăruire este echivalentă cu revelarea Creatorului prin echivalenţa de formă. În mod regretabil, aşa cum va arăta următorul capitol, evităm deseori, această misiune, fie pentru că nu o cunoaştem, fie pentru că nu ne-o dorim. Astfel, în loc să ne asumăm vocaţia şi să pavăm drumul luminii pentru întreaga umanitate, noi încercăm să ne lăsăm asimilaţi până la dispariţie şi să fim asemenea naţiunilor.

163 – Baal HaSulam, Scrieriel lui Baal HaSulam, “Scrierile ultimei generații,” 832-833.

164- Eric Hoffer, Los Angeles Times, May 26, 1968

165 – From M.L. King Jr., “Scrisoare către un prieten anti zionist,” Saturday Review XLVII (August 1967), p. 76 Reprinted in M.L. King Jr., “Asta cred eu: selecții din scrierile lui Dr. Martin Luther King Jr.”), url: http://www.internationalwallofprayer.org/A-022-Martin-Luther-King-Zionism.html

166 – U.S. Department of State, “Raport al antisemitismului global (January 5, 2005), url: http://www.state.gov/j/drl/rls/40258.htm

167 – Ruth Ellen Gruber, “Antisemitism fără everei,” url: http://www.annefrank.org/ImageVaultFiles/id_11774/cf_21/Gruber.pdf

168 – Robert Fulford, “Antisemitism fără evrei în Malaysia,” National Post (October 6, 2012), url: http://fullcomment.nationalpost.com/2012/10/06/robert-fulford-anti-semitism-without-jews-in-malaysia/

169 – ibid.

170 – Rabbi Nathan Neta Shapiro, Reveals Deep ThingsParashat Shemot [Exodus].

Ca un mănunchi de trestii – Oameni de sacrificiu, partea 4

CAPITOLUL 6

Oameni de sacrificiu

CĂZUȚI ÎN DIZGRAȚIE

Pentru a demonstra cât de prisos consideră lumea că am fi, să luăm în considerare următoarele fapte: în 1938, Adolf Hitler era dornic să-i expedieze pe evreii germani şi austrieci oricui era dornic să-i accepte. Nimeni nu i-a vrut. Hitler a declarat că putea ”doar spera şi aştepta ca restul lumii, care-i simpatiza atât de mult pe aceşti criminali (evrei), vor suficient de generoşi pentru a-şi converti această simpatie măcar într-un ajutor practic. Noi (Germania nazistă), în ceea ce ne priveşte, suntem pregătiţi să-i punem pe aceşti criminali la dispoziţia acestor ţări, chiar şi pe vapoare de croazieră, dacă aşa doresc.”159

Cu toate acestea, naţiunile, în unanimitate, au refuzat să îi primească pe evrei. În luna iulie a anului 1938, reprezentanţii majorităţii ţărilor din lumea liberă, s-au reunit în Evian-les-Bains, o staţiune de pe malul sudic al imaculatului lac Geneva, în Franţa. Scopul lor era acela de a discuta şi de a găsi soluţii la ”problema evreiască”, adică pentru evreii care doreau să părăsească Germania şi Austria, mai înainte de a fi prea târziu. Evreii germani şi austrieci îşi puneau toate speranţele în această conferinţă. Ei credeau că ţările participante vor căuta cu sinceritate să-i ajute şi le vor oferi un adăpost sigur. Dar au fost amarnic înşelaţi.

Deşi delegaţii de la conferinţă şi-au exprimat empatia faţă de suferinţele evreilor datorate regimului Nazist, ei nu şi-au luat angajamente şi nici nu au oferit soluţii. În locul acestora, ei au calificat conferinţa ca fiind abia un început, care nu a mai fost niciodată continuat. În mod diplomat, delegaţii au afirmat că, ”Emigrarea involuntară a maselor mari de oameni a devenit atât de frecventă, încât acutizează probemele rasiale şi religioase, conduce la creşterea neliniştii internaţionale şi poate prejudicia, în mod serios, procesul de pace din cadrul relaţiilor internaţionale.”160

În orice caz, deoarece conferinţa, patronată de preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt, s-a organizat cu condiţia ca ”nici o ţară să nu fie forţată să-şi schimbe cotele de imigraţie, ci să-şi asume schimbări voluntare”161, hotărârile acesteia au oferit prea puţine speranţe, evreilor disperaţi din Germania şi Austria.

Yad Vaşem, Centrul Mondial pentru Cercetarea, Documentarea, Educarea şi Comemorarea Holocaustului, memorialul oficial al Israelului, dedicat victimelor holocaustului, a descris, ”Pe măsură ce conferinţa avansa, delegat după delegat, şi-a declinat disponibilitatea ţării sale de a primi refugiaţi suplimentari. Delegatul Statelor Unite, Myron C. Taylor, a afirmat că ţara sa va contribui prin punerea la dispoziţie a  cotei de imigranţi germani şi austrieci, care, la acea vreme, era necompletată. Delegatul britanic a declarat că teritoriile lor de peste mări erau, în cea mai mare parte, nepotrivite pentru stabilirea europenilor, cu excepţia unor părţi din Africa de est, care ar putea adăposti un număr limitat de oameni. Anglia însăşi, fiind suprapopulată şi suferind de şomaj, era nedisponibilă pentru imigrare; în plus Palestina a fost exclusă în întregime, din discuţiile de la Evian. Delegatul francez a spus că Franţa a atins ”punctul maxim de saturaţie, în ceea ce priveşte admiterea de refugiaţi”. Celelalte state europene au exprimat ecoul acestui sentiment, cu variaţiuni minore. Australia nu putea încuraja imigraţia refugiaţilor pentru că, ”deşi nu avem probleme rasiale reale, nici nu dorim să importăm una.” Delegaţii naţiunilor din Noua Zeelandă, Canada şi America Latină au invocat criza economică, ca motiv pentru care nu puteau accepta refugiaţi. Doar minuscula Republică Dominicană s-a oferit să contribuie cu mari, dar nespecificate, suprafeţe de teren, pentru colonizare agricolă.”162

Câteva luni după conferinţă, uşile s-au închis iar soarta evreimii europene a fost pecetluită.

159 – Ronnie S. Landau, Holocaustul nazist: istoria și înțelesul lui (US, Ivan R. Dee, 1994), 137.

160 – Decizia luată la conferința Evian despre refugiile evreiești” (July 14, 1938),Jewish Virtual Library, url: http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/evian.html

161 – Yad Vashem, Shoah Resource Center, “Evian Conference,” url: http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/Microsoft%20Word%20-%206305.pdf

162 – Yad Vashem, “Related Resources, Evian conference,” url: http://www1.yadvashem.org/yv/en/exhibitions/this_month/resources/evian_conference.asp

Ca un mănunchi de trestii – Oameni de sacrificiu, partea 3

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 6

Oameni de sacrificiu

CARE ESTE NEVOIA LOR ŞI CE LE DĂM NOI

La prima vedere, s-ar părea că lumea este nerecunoscătoare pentru contribuţiile aduse de către evrei, la bunăstarea umanităţii, în ştiinţe, educaţie, economie, sociologie, psihologie şi practic, în toate domeniile vieţii. Cu toate acestea, această aparentă ingratitudine, ar trebui să ne servească drept indicaţie, că ceea ce dăm noi, nu este în mod necesar şi ceea ce au ei nevoie de la noi.

De fapt, oamenii chiar recunosc unicitatea poporului evreu, dar noi ne folosim greşit această unicitate, dăruind ceea ce vrem noi să dăm, în loc de ceea ce vor ei să primească.

Ca să înţelegem mai bine ce doreşte lumea de la noi, ar trebui să cercetăm câteva dintre cele mai critice şi mai incisive documente scrise despre evrei. Un exemplu extraordinar este cartea infamă a lui Henry Ford (fondatorul companiei Ford Motors), Evreul internaţional – cea mai mare problemă a lumii. Deşi în general, cartea face generalizări grosolane, ea punctează uneori, idei care merită luate în considerare. De aceea, trebuie totuşi să lăsăm la o parte jignirea pe care ne-o aduce şi să analizăm argumentele lui Ford (sublinierile aparţin editorului): ”Fiecare evreu ar trebui să ştie şi că în fiecare biserică creştină, în care sunt studiate şi primite profeţiile din vechime, interesul în viitorul Poporului vechi a cunoscut o revitalizare. Nu am uitat că li s-au făcut anumite promisiuni, cu privire la poziţia lor în lume şi este o certitudine că aceste profeţii vor fi împlinite. Viitorul evreilor … este strâns legat de viitorul acestei planete şi cea mai mare parte a bisericii creştine … crede în viitoarea repunere în drepturi a Poporului Ales. Dacă marea majoritate a evreilor ar şti cu câtă înţelegere şi simpatie sunt studiate în biserică, toate profeţiile care îi privesc, dar şi credinţa că aceste profeţii se vor adeveri şi că rezultatul lor va fi marele serviciu evreiesc adus societăţii, în întregimea ei, atunci probabil că ar privi cu alţi ochi biserica.”153

Ford mai scrie, într-un paragraf anterior, ”Singurul scop profetic, care are legătură cu Israelul, pare a fi iluminarea morală a lumii, prin intermediul său.”154 În alt loc adaugă, ”Societatea are o mare plângere împotriva lui (a evreului), pentru faptul că … a început să împlinească (ceea ce), într-un anume sens, superioritatea lui nu i-a permis să împlinească – vechea profeţie care spune că prin el, toate naţiunile de pe pământ vor fi binecuvântate.”155

John Adams, cel de-al doilea preşedinte american, a comentat şi el, asupra a ceea ce a considerat că au dat evreii omenirii. Cu cuvintele sale, ”Evreii au făcut mult mai mult decât orice altă naţiune, pentru a civiliza omul. Dacă aş fi fost ateu şi aş fi crezut orbeşte în soartă, tot aş fi crezut că soarta i-a orânduit pe evrei să fie instrumentul cel mai important în civilizarea naţiunilor. Dacă aş fi fost ateu de cealaltă spiţă, care crede, sau pretinde doar că ar crede, că totul este dictat de şansă, aş fi crezut că şansa le-a ordonat evreilor să păstreze şi să propage în toată omenirea, doctrina unei conduceri supreme, inteligente, înţelepte şi atotputernice a universului, care, eu consider a fi, marele şi esenţialul principiu al moralităţii şi, în consecinţă, al întregii civilizaţii.”156

Samuel Langhorne Clemens, cunoscut sub pseudonimul Mark Twain, recunoaşte faptul că evreii se disting în toate domeniile de activitate ale omenirii, dar şi el sfârşeşte prin a cugeta asupra sursei acestei dominaţii: ”…Dacă statisticile sunt corecte, evreii constituie abia unu la sută din rasa umană. Sunt mai degrabă, o adiere abia vizibilă de praf stelar, pierdut în revărsarea luminoasă a Căii Lactee. Conform acestui fapt, evreul ar trebui să fie greu de auzit, dar el se face ascultat şi a fost întotdeauna auzit. El este la fel de vizibil pe această planetă ca oricare alt popor, în timp ce importanţa sa comercială este extravagant de disproporţionată faţă de mărimea sa. Deasemenea contribuţiile lor la lista mondială a numelor mari din literatură, ştiinţă, artă, muzică, finanţe, medicină şi alte învăţături obscure, sunt şi ele disproporţionat de mari, în comparaţie cu cât de mic este acest popor. El a dus o luptă admirabilă în această lume, în toate timpurile; şi au făcut asta cu mâinile legate la spate. El ar putea fi arogant şi tot ar fi iertat pentru acest lucru.

”Egiptenii, Babilonienii şi Persanii s-au ridicat, au umplut planeta cu sunet şi splendoare, apoi au trecut ca un vis şi au dispărut; au urmat Grecii şi Romanii, au făcut un zgomot universal şi duşi au fost. Alte popoare au răsărit şi şi-au înălţat cât mai sus torţa, dar ea s-a consumat şi acum se află în obscuritate, sau au dispărut cu desăvârşire. Evreul i-a văzut pe toţi, i-a învins pe toţi, fiind astăzi ceea ce a fost dintotdeauna, nearătând decadenţă, infirmitate datorată vârstei, slăbiciune a părţilor sale, încetinire a energiilor sale şi nici lenevirea minţii sale alerte şi agresive. Toate lucrurile sunt pieritoare, mai puţin evreul; toate celelalte forţe trec, în afara lui. Care este secretul nemuririi sale?”157

În sfârşit, sunt şi aceia care recunosc faptul că evreii sunt speciali în sens spiritual, mai mult decât în sens corporeal şi în plus, detaliază esenţa acestei spiritualităţi: unitatea. Acesta este cazul primului ministru al Marii Britanii din timpul celui de-al doilea război mondial, sir Winston Churchill. În Churchill şi evreii, autorul Martin Gilbert îl citează pe Churchill: ”Evreii erau o comunitate norocoasă pentru că aveau acel spirit colectiv, spiritul rasei şi al credinţei lor. (Churchill) nu le-ar fi … impus să-şi folosească acel spirit în sens îngust, de clan, să se separe de ceilalţi … departe de spiritul şi intenţia lor, departe de sfaturile care le-au fost date de cei mai îndreptăţiţi să îndrume. Acea putere personală şi specială pe care o posedă, le-ar permite să aducă vitalitate în instituţiile lor, aşa cum nimic altceva nu ar putea să o facă vreodată. (Churchill credea cu sinceritate că) un evreu nu poate fi un bun englez decât dacă este un bun evreu.”158

Prin urmare, putem constata că naţiunile nu doresc de la evrei excelenţa în ştiinţe, finanţe sau oricare dintre domeniile menţionate în fragmentele citate mai sus. Ceea ce lumea are nevoie de la noi este spiritualitatea, adică abilitatea de a se conecta cu Creatorul. Acesta este singurul lucrul pe care îl avem şi nici o altă naţiune nu îl mai are, nu l-a avut vreodată, nu-l poate avea şi nici nu îi este destinat, decât cu condiţia ca noi să-l aprindem în interiorul nostru şi să îl trecem mai departe, ca o lumină, naţiunilor. Atâta timp cât noi nu ne îndeplinim această misiune, naţiunile ne vor considera, în majoritatea lor, de sacrificiu, dacă nu de-a dreptul primejdioşi, aşa cum a afirmat şi Ford, ”Problema cea mai acută a lumii”.

153 – Henry Ford, Evreul internațional—Cea mai mare problemă a lumii (The Noontide Press: Books On-Line), 40.

154 – Henry Ford, Evreul internațional—Cea mai mare problemă a lumii  (The Noontide Press: Books On-Line), 8.

155 – Henry Ford, Evreul internațional—Cea mai mare problemă a lumii  (The Noontide Press: Books On-Line), 28.

156 – John Adams, într-o scrisoare către F. A. Vanderkemp (16 February 1809), întrebat în Rădăcinile ordinii americane (1974) de Russel Kirk.

157 – Mark Twain, Eseele complete ale lui Mark Twain, “Privind evreii” (publicată în Harper’s Magazine, 1899), Doubleday, [1963], pg. 249.

158 – Martin Gilbert, Biserica și evreii (UK, Simon & Schuster, 2007), 16.

Ca un mănunchi de trestii – Oameni de sacrificiu, partea 2

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 6

Oameni de sacrificiu

SCRIEREA DE PE ZID

Şi totuşi, pe la începutul secolului 20, evreii s-au îndepărtat atât de mult de vocaţia ce le-a fost destinată încât, în majoritatea lor, ei au devenit fie preocupaţi exclusiv de observarea meticuloasă a comandamnetelor practice, uitând sau respingând semnificaţia spirituală a acestora, fie s-au adâncit total în dorinţe lumeşti, materiale, uitând sau respingând vocaţia lor irevocabilă. În acele timpuri, în care egoismul atinsese niveluri care ameninţau pacea mondială, nici una dintre cele două căi nu erau de dorit şi unii dintre cei mai mari lideri spirituali ai naţiunii au început să atragă atenţia asupra faptului că timpul era esenţial, că trebuie să ne asumăm misiunea şi să o ducem la îndeplinire, mai înainte de izbucnirea unor calamităţi.

Marele învăţat umanist şi cabalist, Rav Avraham Iţac HaCohen Kook, a încercat, cu disperare, să alerteze evreii asupra ant-semitismului în creştere. El i-a avertizat ca nici o ţară nu este sigură pentru ei, Israelul fiind singura opţiune valabilă. Privind în retrospectivă, conţinutul acestei premoniţii este alarmant, oferindu-ne o idee despre adâncimea viziunii unor asemenea oameni.

Tratatul în care îi îndemna pe evrei să vină în Israel era intitulat, ”Marea chemare către Țara Israelului”. Să observăm nu doar pledoaria lui ci şi avertizările cu privire la posibilul viitor al evreilor în tările lor de baştină: ”Veniţi în ţara Israelului, fraţi încântători, veniţi în ţara Israelului. Salvaţi-vă sufletele, sufletele generaţiei voastre şi sufletul întregii noastre naţiuni. Salvaţi-l de dezolare şi uitare; salvaţi-l de decădere şi degradare; salvaţi-l de toată necurăţenia şi răutatea, de orice necaz şi suferinţă care ar putea cădea asupra lui, în toate ţările naţiunilor, fără nici o excepţie.

”Veniţi în ţara Israelului!” Vom striga cu o voce teribil de puternică, cu sunetul tunetului şi cu o voce imensă, care stârneşte furtună şi cutremură cerul şi pământul, o voce care spulberă orice zid din inimă. Daţi fuga şi salvaţi-vă vieţile, venind în ţara lui Israel. Vocea Domnului ne cheamă, mâna Sa este întinsă către noi, spiritul Lui este în inimile noastre şi El ne adună, ne încurajează şi ne impune să strigăm cu voce teribilă şi puternică: ”Fraţii noştri, copii ai Israelului, dragi, mult-iubiţi fraţi, veniţi în ţara lui Israel. Adunaţi-vă unul câte unul, nu aşteptaţi ordine sau cuvinte oficiale; nu aşteptaţi permisiunea celor importanţi. Faceţi tot ce puteţi, fugiţi, adunaţi-vă şi veniţi în ţara lui Israel. Pavaţi calea în faţa naţiunii noastre prea-iubite şi atât de oprimate. Arătaţi că drumul este deja pavat, stă întins în faţa ei. Nu trebuie să pregetaţi; nu aveţi nimic de socotit, căci nu există prea multe căi şi drumuri. În faţa naţiunii stă o singură cale şi pe aceasta trebuie să păşească; pe aceasta este necesar să mărşăluiască şi anume către ţara Israelului.”148

Îngrijorarea lui Rav Kook nu era singulară. În Polonia, un tânăr dayan (judecător ortodox) sclipitor, din Varşovia – în acel moment, cel mai mare şi mai proeminent centru al comunităţii evreieşti europene – Rav Iehuda Aşlag, care a devenit ulterior, un comentator renumit al Cărţii Zoharului, nu s-a mulţumit doar să anunţe public pe toţi evreii, că trebuie să părăsească Europa. El a aranjat cumpararea a 300 de căsuţe de lemn din Suedia şi plasarea lor în Țara lui Israel (numită atunci, Palestina).

Din păcate, planul lui a fost împiedicat de opoziţia liderilor congregaţiei evreieşti din Polonia. Consecinţa tragică a eşecului lui Aşlag de a-şi lua cu el concetăţenii evrei, a fost aceea că dintre toţi aceia care au plănuit iniţial să-l însoţească, doar Aşlag şi familia sa a emigrat în final. Restul familiilor au rămas în Polonia, pierind în Holocaust.149

Atât Rav Kook, cât şi Rav Aşlag (Baal HaSulam) au exprimat în scris percepţia lor despre ridicarea nazismului la putere şi în mod special, a lui Hitler. Să nu uităm că Rav Kook a murit în 1935, cu patru ani înainte  de declanşarea celui de-al doilea război mondial. Mai jos sunt cuvintele lui Rav Kook editate, pentru a fi mai uşor de citit, textul de bază fiind mult prea lung şi având un stil anacronic, urmate apoi de cuvintele lui Baal HaSulam.

Profetul a prezis un măreţ Şofar al salvării. (Şofarul este un corn de berbec sălbatic, folosit în festivităţi, dar mai este şi o goarnă.) Ne rugăm în mod special pentru suflarea unui Şofar măreţ. Există mai multe niveluri într-un Şofar al salvării – un Şofar măreţ, unul mediu şi un Şofar  mic. Şofarul lui Mesia este considerat Şofarul de Roş Haşana (ajunul anului nou evreiesc). Halacha (legea evreiască) distinge trei niveluri în Şofarul de Roş Haşana: 1) Un Şofar de Roş Haşana care este făcut din cornul unui berbec sălbatic; 2) Privind în urmă, toate Şofarele sunt cuşer; 3) Un Şofar provenind de la un animal impur, ca şi Şofarul de la animalele idolatrilor din rândul ne-evreilor ne-cuşer. Dar chiar şi atunci când cineva a suflat într-un astfel de Şofar, el şi-a făcut datoria.

Este permis să se sufle prin orice fel de Şofar, cuşer sau nu, atâta timp cât nu se rosteşte binecuvântarea asupra lui iar nivelurile explicate în legea Şofarului de Roş Haşana coincid cu nivelurile Şofarului salvării.

Şi totuşi, ce este Şofarul salvării? Prin termenul ”Şofarul lui Mesia”, înţelegem deşteptarea şi imboldul care provoacă resuscitarea şi salvarea poporului lui Israel. Este acea deşteptare care-i adună pe cei pierduţi şi pe cei alungaţi şi îi aduce pe toţi la muntele sfânt din Ierusalim.

De-a lungul generaţiilor, au existat oameni în Israel, care au simţit deşteptarea care izvorăşte din dorinţa de a îndeplini voia Domnului (de a aduce tot Israelul la nivelul calităţii de dăruire), aceasta fiind completa mântuire a Israelului. Această dorinţă a poporului, de a fi salvat, este cel mai măreţ şi mai curat Şofar.

Uneori dorinţa slăbeşte iar zelul pentru noţiunile sublime ale sfinţeniei nu este suficient de fervent. Natura umană sănătoasă rămâne însă şi îşi impune dorinţa simplă, în interiorul naţiunii, ca aceasta să-şi impună regulile ei, în ţara ei. Dorinţa naturală este Şofarul mediu, obişnuit, care este prezent peste tot. Chiar şi acesta este un Şofar cuşer.

Mai există însă şi un al treilea nivel al Şofarului lui Mesia, care este şi el comparabil cu Şofarul de Roş Haşana: este Şofarul cel mai mic, ne-cuşer, care este suflat doar atunci când nu se poate găsi un Şofar cuşer.

Astfel, dacă zelul pentru sfinţenie şi aspiraţia pentru salvare, care derivă din acesta, s-au evaporat; dacă până şi dorinţa naturală pentru o viaţă naţională s-a diminuat şi nu se mai găseşte nici un Şofar cuşer prin care să se sufle, duşmanii Israelului sunt cei care vin şi suflă în urechil, pentru salvarea noastră. Ei ne forţează să luăm aminte la vocea Şofarului; ei ne avertizează şi fac mare zgomot în urechile noastre, fără să ne dea răgaz în exil.

(Această parte este citată integral) ”Atunci Şofarul unui animal fals devine Şofarul lui Mesia. Amalek, Petlura (liderul ucrainian suspectat că ar fi fost anti-semit), Hitler şi alţii, se trezesc în scopul salvării. Acela care nu a auzit vocea celui dintâi Şofar, sau pe a celui de-al doilea … căci urechile sale au fost astupate, va auzi vocea Şofarului impur, cel fals (ne-cuşer). El va auzi împotriva voinţei sale. … Deşi există mântuire şi în acel bici, în suferinţa evreilor, nu trebuie rostită binecuvântarea asupra unui asemenea Şofar”.150

Baal HaSulam, a făcut şi el mai multe referinţe la nazism, inclusiv la modul în care ar putea fi răsturnat. Cu cuvintele sale, ”Este imposibil de doborât nazismul, altfel decât printr-o religie a altruismului.”151 Observaţi că, atunci când Baal HaSulam vorbeşte despre o ”religie a altruismului”, el nu se referă la faptul că ar trebui să îndeplinim anumite ritualuri sau să urmăm anumite comportamente particulare. Printr-o ”religie a altruismului” el înţelege mai degrabă, faptul că omul îşi schimbă propria natură, într-una altruistă. În acelaşi timp, oamenii pot alege dacă doresc, sau nu, să rămână în cadrul religiilor lor formale, indiferent de această transformare.

Baal HaSulam pune în discuţie şi noţiunea că nazismul german ar fi un eveniment unic, în istorie. Poate că a fost primul, dar el a fost încredinţat că nu va fi şi ultimul, dacă noi nu vom face ceea ce trebuie făcut. Cu cuvintele sale, ”Prin urmare oamenii consideră în mod greşit,că nazismul este doar un produs al Germaniei … în această privinţă toate naţiunile sunt egale şi speranţa că nazismul va pieri, o dată cu victoria Aliaţilor, este absolut inutilă, căci mâine chiar, anglo-saxonii vor îmbrăţişa nazismul…”152

În lumina ascensiunii anti-semitismului peste tot în lume, ar fi o dovadă de înţelepciune să privim cu toată seriozitatea cuvintele acestor oameni înţelepţi. De fapt este clar ca lumina zilei, că anti-semitismul nu a dispărut, nici nazismul şi nici chemarea la desfiinţarea evreilor.

148 – Rav Yitzhak HaCohen Kook (the Raiah),Eseele lui Raaiah, vol. 2, “Marea chemare pentru pământul Israel,” 323.

149 – Aaron Soresky, “ADMOR, Rabbi Yehuda Leib Ashlag ZATZUKAL—Baal HaSulam:  A 30-cea aniversare a plecării lui,” Hamodia, 9, Tishrey, TASHMAV (24 Septembrie, 1985).

150 – Rav Avraham Yitzchak HaCohen Kook (Raaiah), Eseele lui Raaiah, vol. 1, pp 268-269.

151 – Rav Yehuda Leib HaLevi Ashlag (Baal HaSulam), Scrierile lui Baal HaSulam, “Scrierile ultimei generații” (Ashlag Research Institute, Israel, 2009), 853.

152 – Rav Yehuda Leib HaLevi Ashlag (Baal HaSulam), Scrierile lui Baal HaSulam, “Scrierile ultimei generații” (Ashlag Research Institute, Israel, 2009), 841.

Ca un mănunchi de trestii – Oameni de sacrificiu, partea 1

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 6

Oameni de sacrificiu

Anti-semitismul contemporan

În capitolul 1, am afirmat că Abraham a descoperit că egoismul inerent naturii umane are o tendinţă permanentă de creştere. Metoda dezvoltată de el nu dorea stăvilirea egoismului, pentru că Abraham ştia că ar fi un lucru imposibil, omul fiind creat să primească fără limite. De aceea, singura lui problemă a fost cum să primească toată acea bogăţie care-i era destinată. Abraham a descoperit o metodă în care, prin studiu şi străduinţa de a se uni, poporul s-a ridicat la un nou nivel de percepţie. Acolo, ei au dobândit natura Creatorului – bunăvoinţa – şi au putut primi acea bogăţie nelimitată, fără a se abandona plăcerii şi a deveni periculoşi pentru ei înşişi, sau mediul înconjurător.

Exodul din Egipt şi formarea naţiunii israeliene s-a întins pe parcursul a cinci sute de ani. În acest timp, Israelul s-a transformat, dintr-un grup alcătuit din familii şi învăţăcei, într-o naţiune care avea scopul de a-l dobândi pe Creator.

Deşi erau dedicaţi ridicării pe cel mai înalt nivel spiritual, evreii nu au renunţat niciodată la intenţia lor originală, de a-şi oferi percepţiile întregii umanităţi. Aceasta trebuia să fie contribuţia lor faţă de naţiuni, ”lumina” care erau destinaţi să o treacă acestora. De-a lungul generaţiilor, acest dar al ”luminii” este ceea ce naţiunile au încercat să primească de la evrei, lipsa acestuia constituind cauza suferinţelor pe care ni le-au provocat naţiunile.

În prologul cărţii sale, O istorie a evreilor, istoricul şi romancierul creştin Paul Johnson, descrie cu elocvenţă, întrebările care l-au împins pe Abraham spre descoperirile sale, aceleaşi întrebări care au mişcat umanitatea, până în zilele noastre. Johnson îşi arată aprecierea faţă de abilitatea evreilor de a descoperi răspunsuri la aceste întrebări, de a trăi conform legilor astfel deduse, precum şi de a-i învăţa şi pe alţii aceste legi. Iată cuvintele sale, ”Cartea mi-a oferit şansa de a reconsidera obiectiv, în lumina unui studiu care acoperă aproape 4000 de ani, cea mai dificilă dintre toate întrebările omeneşti: de ce trăim pe acest pământ? Este oare istoria, doar o serie de evenimente fără sens? Nu există nici o diferenţă morală, între istoria rasei umane şi, să zicem, aceea a furnicilor? Sau, poate că există un plan providenţial ai cărui agenţi umili suntem noi, oamenii? Nici un alt popor nu a insistat atât de ferm ca evreii, asupra faptului că istoria are un scop şi umanitatea, un destin. Încă din primul stadiu al existenţei lor colective, ei au crezut că au descoperit o schemă divină destinată rasei umane, al cărei pilot urmează a fi propria lor societate. Ei şi-au dezvoltat rolul în detalii amănunţite; s-au agăţat de acesta cu o rezistenţă eroică, în faţa suferinţelor sălbatice. Mulţi dintre ei cred încă în el. Alţii l-au transpus în întreprinderi prometeice, de ridicare a condiţiei noastre prin mijloace pur omeneşti. Viziunea evreiască a devenit prototipul multor planuri măreţe similare, destinate umanităţii, de provenienţă divină, dar şi omenească. În concluzie, evreii se găsesc exact în centrul încercării veşnice de a da vieţii umane demnitatea unui scop.”147

147 –  Paul Johnson, (istoric creștin), O istorie a evreilor (New York, First Perennial Library, 1988), 2

Ca un mănunchi de trestii – Paria, partea 4

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 5

MEDICII LUMII

Imaginaţi-vă că aţi descoperit o serie de exerciţii care vindecă şi împiedică revenirea cancerului. Imaginaţi-vă că aţi anunţat lumea întreagă, aşa cum a procedat şi Abraham în Babilon, dar aţi fost respins, pentru că exerciţiile sunt monotone şi obositoare, în plus, nimeni nu se simte încă, rău.

Acum imaginaţi-vă că, ani de zile mai târziu, miliarde de oameni din întreaga lume, sunt bolnavi de cancer. Ei îşi amintesc cu greutate, că aţi fi spus că aveţi un leac şi, cu disperare, te imploră să le salvezi vieţile. Dar voi aţi uitat totul. Ştiţi că există leacul, că mulţi oameni au spus despre el că este un remediu extrem de puternic (Segula), dar, voi fiind puternici şi sănătoşi, nu vedeţi nici un motiv pentru care ar trebui să reînvăţaţi acele exerciţii, cu atât mai puţin să-i instruiţi pe ceilalţi oameni. Va puteţi imagina ce sentimente ar avea lumea faţă de voi, ce ar gândi oamenii şi ce ar face ei?

Aceasta este exact situaţia evreilor faţă de restul lumii. Lumea începe să sufere şi oamenii caută o cale de ieşire din chinul lor. Ei ştiu că noi suntem poporul ales, cei meniţi a aduce salvarea. Poate că oamenii nu ştiu că salvarea presupune schimbarea naturii lor, într-una care dăruieşte, dar ei ştiu că salvarea este dezirabilă.

Versurile următoare, din Noul Testament, ”Tu te închini la ceva ce nu cunoşti; noi ne închinăm la ceea ce ştim, căci salvarea vine de la evrei”141 şi ”Care este avantajul unui evreu? … Măreţ, în toate privinţele. În primul rând, lor li s-au încredinţat oracolele Domnului”142, sunt doar două dintre nenumăratele menţiuni ale rolului unic al evreilor, aşa cum a fost el descris în scrierile creştine. Când nu ne îndeplinim misiunea, ne atragem, în mod nechibzuit, asupra noastră, furia şi ura, care se traduc în ceea ce numim astăzi, anti-semitism.

Faptul că suntem diferiţi şi unici este documentat în istorie, în paginile scripturilor noastre, a celor creştine şi islamice, precum şi în scrierile miilor de învăţaţi şi oameni de stat. Mai jos redăm câteva dintre nenumăratele fragmente, aparţinând unor personalităţi bine-cunoscute, care exprimă opiniile acestora asupra unicităţii evreilor:

Winston Churchill, primul ministru englez din timpul celui de-al doilea război mondial: ”Unora le plac evreii, altora nu. Dar nici un om cu judecată nu poate nega faptul că ei constituie, dincolo de orice îndoială, rasa cea mai remarcabilă şi mai formidabilă, care a apărut vreodată în lume.”143

Lyman Abbott, autor, editor şi teolog congregaţionist american: ”Când uneori, propriile nostre prejudecati izbucnesc împotriva poporului evreu, să nu uităm că tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem, sub Dumnezeu, datorăm Iudaismului.”144

Huston Smith, profesor de studii religioase în SUA, autorul lucrării Religiile lumii, care s-a vândut în mai mult de două milioane de copii: ”Există un punct remarcabil, prezent de-a lungul întregii istorii evreieşti. Civilizaţia vestică s-a născut în Orientul Mijlociu şi evreii s-au aflat la răscrucea faptelor. În zilele de aur ale Romei, evreii erau aproape de centrul imperiului. Când puterea s-a schimbat, trecând spre est, centrul evreimii se găsea în Babilon; când ea a trecut în Spania, acolo se găseau şi evreii. Când, în Evul Mediu, centrul civilizaţiei s-a mutat în Europa Centrală, evreii aşteptau deja în Germania şi Polonia. Ridicarea Statelor Unite ale Americii la rangul de lider mondial i-a găsit pe evrei concentraţi acolo. Şi acum astăzi, când pendulul pare a se întoarce în Lumea Veche şi Estul se ridică din nou în importanţă, acolo se află, iată, evreii din Israel…”145

Lev Tolstoi, romancierul rus, autorul Annei Karenina: ”Ce este evreul?… Ce fel de creatură unică este acesta, de toţi conducătorii naţiunilor lumii l-au făcut de ocară şi zdrobit şi alungat şi distrus, persecutat, ars şi înecat şi care, în ciuda furiei şi mâniei acestora, continuă să trăiască şi să înflorească. Ce este acest evreu, pe care nu au reuşit niciodată să-l ispitească, cu toate ispitele lumii, ai cărui opresori şi prigonitori fac doar aluzie că îşi neagă (şi reneagă)  religia, abandonându-şi credinţa străbunilor săi?!

”Evreul este simbolul eternităţii…. El este singurul care a păstrat atâta timp, mesajul profetic şi l-a transmis întregii omeniri. Un asemenea popor, niciodată nu va putea dispărea. evreul este etern. El este întruparea eternităţii.”146

Într-adevăr, noi suntem simbolul eternităţii, aşa cum a spus Tolstoi, deoarece calitatea de a fi binevoitor a Creatorului, se află în ”genele noastre spirituale”. În pofida acestui fapt, nu vom fi lăsaţi în pace până când, aşa ca în exemplul cu cancerul şi exerciţiul tămăduitor, nu ne vom eleva, în mod conştient, la nivelul spiritual şi vom ridica întreaga umanitate, imediat după aceea.

Aşa cum am afirmat şi am demonstrat mai sus, acum este timpul pentru corecţia generală. Într-o asemenea perioadă, evenimentele devin inclusive, globale. La fel s-au întîmplat lucrurile în primul război mondial şi, la o scară mai largă, în cel de-al doilea război mondial, ale cărui atrocităţi sunt impregnate în memoria noastră colectivă, pentru a ne aduce aminte cine suntem şi ce ne este menit să realizăm.

Pentru a evita apariţia unor cataclisme viitoare, este necesar să privim mai îndeaproape declaraţiile şi sugestiile apărute anterior, dar şi în urma Holocaustului. Următorul capitol va prezenta aceste declaraţii şi va arăta legătura dintre ele şi vieţile noastre, de astăzi. După ce vom afla ceea ce s-a spus, vom fi capabili să apreciem de ce anume avem nevoie, pentru a ne ajuta pe noi şi pentru a ajuta întreaga lume.

141 – Noul Testament, Ion 4:22

142 – Noul Testament, Romanii 3:1-2

143 – Martin Gilbert, Biserica și evreii (UK, Simon & Schuster, 2007), 38.

144 – O carte a gândurilor evreilor, ed. J. H. Hertz (Oxford University Press, 1920), 131

145 – Professor Huston Smith, Religiile omului (New York: HarperCollins, 1989).

146 – Leo Tolstoy, “Ce este evreul?” adresată în Rezouluția Finală, p 189, printată în Jewish World periodical, 1908.

Ca un mănunchi de trestii – Paria, partea 3

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 5

DOUĂ CĂI – UNA BINECUVÂNTATĂ,

UNA DUREROASĂ

Starea de izbăvire – dobândirea Creatorului de către toată umanitatea – este obligatorie. Baal HaSulam spune că există două căi prin care putem ajunge acolo: calea Torei, când adoptăm de bună-voie legea dăruirii, ca mod de viaţă, sau calea suferinţei, în care realitatea ne sileşte să adoptăm, împotriva voinţei noastre, legea dăruirii, ca mod de viaţă.138

Deşi aceşti doi înţelepţi contemporani pot să pară imperativi, ei au o bază solidă în afirmaţiile lor. Talmudul scrie, ”Rabi Eliezer spune, ”Dacă Israelul se căieşte, ei vor fi salvaţi. Dacă nu, ei nu vor fi salvaţi.” Rabi Iehoşua i-a spus acestuia, ”dacă nu se căiesc, ei nu vor fi salvaţi, iar Domnul va aşeza peste ei un rege ale cărui decrete sunt la fel de aspre ca ale lui Haman, atunci Israelul se va căi şi El îi va reforma.”139

Chiar şi acel moment de seamă de la poalele muntelui Sinai, când noi toţi am primit Tora, într-un spectacol extraordinar audio-vizual, nu a fost, se pare, atât de fericit sau de festiv, precum a fost el descris. Talmudul ne spune că împrejurările erau de aşa natură încât noi nu puteam face altceva, în afara faptului de a o accepta. În terminologia zilelor noastre, am spune că Domnul ne-a făcut o ofertă de nerefuzat: ”Este scris, ”Şi ei au stat la marginea muntelui.” Rav Dimi Bar Hama a spus că aceasta înseamnă că Domnul a silit muntele să se clădească peste Israel, ca o grotă şi le-a spus lor: ”Dacă acceptaţi Tora (Legea dăruirii), foarte bine, dar dacă nu, acolo vă va fi mormântul”.”140

Într-adevăr, nimeni nu a spus vreodată că este uşor să fii primul născut. Dar evreii, descendenţii clanului lui Abraham, sunt exact acest lucru. Ei au fost primii care au dobândit scopul Creaţiei; de aceea, în mod natural, este sarcina lor aceea de a deschide drumul pentru întreaga umanitate. Atâta timp cât vom evita să ne asumăm acest rol, vom întâmpina doar respingeri din partea tuturor naţiunilor.

138 – Rav Yehuda Leib HaLevi Ashlag (Baal HaSulam), Scrierile lui Baal HaSulam, “Libertatea” (Ashlag Research Institute, Israel, 2009), 420.

139 – Talmudul Babilonian, Masechet Sanhedrin, 97b.

140 – Talmudul Babilonian, Masechet Avodah Zarah [Idolatrie], 2b.

Ca un mănunchi de trestii – Paria, partea 2

Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 5

Paria

SIMBOLURI ALE UNEI CONFRUNTĂRI INTERIOARE

Se poate argumenta pro şi contra opiniei că Biblia, Vechiul Testament, este un document care redă evenimente istorice autentice. Marii înţelepţi ai Israelului însă, nu au arătat de-a lungul vremurilor, nici un interes faţă de relevanţa istorică a Bibliei. Ei au perceput-o mai degrabă, ca pe o alegorie care descrie procese interne, spirituale, pe care le trăieşte o persoană aflată pe calea corecţiei. Pentru ei, Nimrod, regele Babilonului, reprezintă merida (în ebraică: revoltă), sfidarea calităţii de dăruire, a Creatorului; Faraonul reprezintă paradigma relei înclinaţii, la fel şi Haman, acesta din urmă într-un stadiu ulterior al dezvoltării spirituale a unei persoane.

De aceea RAŞI interpretează în Talmudul Babilonian astfel: ”Numele lui era Nimrod, pentru că el himrid (incita) întreaga lume, împotriva Domnului.”129

Cu privire la Faraon, Maimonides a explicat cu afecţiune, ”Să ştii, fiul meu, că Faraonul, regele Egiptului, este de fapt înclinaţia rea.”130 În mod similar, Elimelech din Lizhensk, autorul lui Noam Elimelech (Caracterul plăcut al lui Elimelech), scrie cu simplitate, ”…Faraonul, care este numit ”înclinaţia rea.””131

Rabi Iacob Iosef Katz adaugă profunzime definiţiei Faraonului. El explică expresia, ”Faraonul a lăsat poporul să plece” (Exodul 13:17), arătând că ea reprezintă stadiul, din dezvoltarea spirituală personală, în care omul se eliberează din încătuşarea grea impusă de înclinaţia rea. Cu cuvintele sale, ”Şi când ”Faraonul a lăsat poporul să plece” – când organele cuiva ies de sub autoritatea relei înclinaţii, la fel ca în timpul exodului din Egipt, ele trec prin cele patruzeci şi nouă de porţi ale Tuma’a (impurităţii, egoismului) spre sfinţenie (dăruire).””132

În aceeaşi carte, Rabi Katz adaugă gândurile sale despre Haman: ”Instrucţiunile lui Haman, cu privire la construcţia unui eşafod, înalt de cincizeci de coţi, este îndemnul relei înclinaţii.”133 În mod similar, Rabi Ionatan Eibshitz scrie în cartea sa Iaarot Devaş (Faguri de miere) despre ”Haman, care este înclinaţia rea…”134

Mai aproape de zilele noastre, cabaliştii şi învăţaţii evrei, au început să simtă că timpul a devenit critic şi Vremea Corecţiei se apropie. Ei au începu să adauge implicit şi uneori chiar explicit, chemări la acţiune, în cuvintele lor. Rav Iehuda Aşlag, simţind că este nevoie urgentă de aplicarea metodei de corecţie, a făcut o legătură directă între învingerea relei înclinaţii şi modul în care trebuie să se realizeze acest lucru, în zilele noastre – prin unire. Într-un eseu intitulat, ”Există un anumit popor”, Baal HaSulam ne spune, ””Există un anumit popor împrăştiat peste tot şi dispersat printre oameni”. Haman spune că, în opinia lui, noi (poporul lui Haman) vom reuşi să-i distrugem pe evrei, pentru că aceştia sunt dezbinaţi, aşa încât forţa noastră va prevala asupra lor, pentru că aceasta (separaţia dintre ei) provoacă separare între om şi Dumnezeu.”135 Cu alte cuvinte, egoismul evreilor este ceea ce îi separă de calitatea de dăruire, de Creator, aşa încât forţa ego-ului, înclinaţia rea, ”va prevala, cu certitudine”. ”Din acest motiv”, continuă Baal HaSulam, ”Mordecai a luat măsuri de corectare a acestui defect, aşa cum este explicat în versul, ”Evreii s-au adunat”… strângându-se laolaltă şi apărându-şi vieţile. Aceasta înseamnă că ei s-au salvat unindu-se.”136

Putem să concluzionăm că este de mică importanţă dacă Nimrod, Faraonul, Balak, Balaam sau Haman au existat într-adevăr, sau nu. Ceea ce este important, este că trăsăturile portretizate de aceste caractere există în noi, Biblia narează alegoric doar stadiile prin care putem să le depăşim.

Atunci când învingem aceste calităţi egoiste, noi suntem recompensaţi cu salvarea – calitatea de dăruire, echivalenţa de formă cu Creatorul. Şi, deoarece Creatorul doreşte să facă bine faţă de noi, de îndată ce vom corecta aceste trăsături din interiorul nostru, ele nu ne vor mai bântui, fiind salvaţi de egoism şi dobândind calitatea Lui de dăruire.

Dacă oricare dintre aceste exemple de egoism ar mai trăi astăzi, i-am considera cu siguranţă, ca fiind anti-semiţi de cea mai rea spiţă. În aceeaşi ordine de idei, Rav Kook a emis o profeţie cumplită (dar adevărată), atunci când a trasat o legătură directă între anti-semiţii moderni şi cei biblici. Într-o declaraţie mai degrabă neortodoxă, el scrie, ”Amalek, Petlura (liderul ucrainian suspectat că ar fi fost anti-semit), Hitler şi aşa mai departe, se trezesc în scopul salvării. Acela care nu a auzit vocea celui dintâi Şofar (simbol al chemării la mântuire), sau pe a celui de-al doilea … căci urechile sale au fost astupate, va auzi vocea Şofarului impur, cel fals (ne-cuşer). El va auzi împotriva voinţei sale.”137

129 – Babylonian Talmud, Masechet Hulin, p 89a.

130 – Maimonides, Scrierile lui Rambam [Maimonides], “Etica lui Rambam către fii săi, Rabbi Abraham.”

131  – Elimelech of Lizhensk, Noam Elimelech (Plăcerea lui Elimelech), Parashat Beshalach [Porțiunea, “Când faraonul a trimis”].

132  – Rabbi Jacob Joseph Katz, Toldot Yaakov Yosef [Generația lui Jacob Joseph], BeShalach [Când faraonul a trimis], art 1.

133  – Rabbi Katz, Toldot Yaakov Yosef [Generația lui Jacob Joseph], Acharei [După moarte], art. 1.

134 – Jonathan ben Natan Netah Eibshitz, Yaarot Devash [Fagure de miere], Partea 2, Tratatul nr.10.

135  – Rav Yehuda Leib HaLevi Ashlag, Shamati [Am auzit], eseul nr.. 144, “Sunt niște oameni anume” (Canada, Laitman Kabbalah Publishers, 2009), 300.

136  – ibid.

137 – Rav Avraham Yitzchak HaCohen Kook (Raaiah), Eseele lui Raaiah, vol. 1, pp 268-269.