Category Archives: Casatorie

O femeie aliat

Întrebare: Femeile inspiră bărbaţii?

Răspuns: Femeile pot, mai bine ca oricine, să inspire bărbaţii. Imaginează-ţi că, soţia ta este impresionată de tine şi-ţi spune neîncetat:”Eşti atât de inteligent, atât de frumos, de special! Mă uit la alţi bărbaţi şi văd că tu eşti mult mai puternic şi mai bun decât ei!” Dacă o femeie simte asta pentru tine, alergi imediat acasă şi stai cu ea ca un copil mic, ascultând tot ceea ce spune ea. Aşa sunt făcuţi bărbaţii. Femeile pot manipula bărbaţii aşa cum vor ele. Dacă o femeie este inteligentă, dacă are ca sop obiectivul şi înţelege ce să facă pentru acesta, i-aş fi recunoscător dacă începe să lucreze la natura mea. Nu mă voi lăuda şi nu voi fi mândru de a fi un “macho”. Dimpotrivă, voi fi sincer cu ea: “Ego-ul este natura mea, este un zero vrednic de dispreţ! Ajută-mă să-l părăsesc! Apoi, vom face acelaşi lucru cu tine.”

Acolo trebuie să ne anulăm. Să fim un pic proprii noştri psihologi şi să ne privim dintr-o parte. Este singurul mod în care putem să ieşim din această stare. De asemenea, încercăm să facem acelaşi lucru în grup, punându-ne mai sus, apoi mai jos, astfel încât să ne impresioneze.

Trebuie să facem acelaşi lucru în familie, constant să urcăm şi să coborâm în raport cu celălalt, dar pentru ce? Pentru a realiza obiectivul superior! Deci, nu nu-mi fac griji privind relaţiile cu familia, cât timp ele sunt orientate corect şi sunt fixate pe obiectiv. O femeie este asistentul tău principal, ea te cunoaşte mai bine ca oricine, atitudinea ta corectă faţă de tine te poate ajuta să părăseşti natura ta rapid.

Ar trebui să avem cursuri speciale pentru a învăţa cuplurile căsătorite relaţiile mutuale corecte şi modul de a schimba natura egoistă a oamenilor. Veţi vedea cum veţi fi în măsură, după aceea, să vă influenţaţi pozitiv copiii. Ei vor fi buni, afectuoşi, disciplinaţi şi înţelepţi. Ar trebui să profităm de aceste oportunităţi.

Lucrul principal este să fim mai maturi. Importanţa obiectivului justifică totul.

Noi ştim că ultimii cabalişti erau de fapt fericiţi atunci când aveau soţii furioase. Dar, soţiile noastre nu sunt supărate sau furioase. Ele urmează drumul spiritual cu noi, ne ajută şi ne dau sfaturi privind modul în care trebuie să muncim cu ego-ul nostru şi să-l folosim pentru cauza corectă.

Trebuie să înţelegem că noi suntem conectaţi doar prin acest obiectiv comun care determină relaţiile noastre şi că facem totul pentru a-l realiza. Asta înseamnă că nu vreau să mă joc cu ego-ul vostru în nici un fel şi nu vreau să-l folosesc pentru a vă înjunghia, nu! Trebuie să acţionăm înţelept, cu blândeţe şi cu tact în ceea ce-l priveste pe celălalt, în măsura în care putem, noi şi partenerul nostru să-l folosim corect.

Asta-i ceea ce trebuie să învăţăm. Nu vă puteţi imagina ce instrument util este pentru corectarea noastră. Putem schimba întreaga planetă cu el! Pentru a fi sinceri, nu aveţi nevoie de nimeni, doar de o femeie aliat. Aveţi nevoie de grup doar pentru a le conecta corect.

Oricum, în pedioada de tranziţie, există câteva familii în care partenerii se deplasează în direcţii diferite. În acest caz, o persoană are nevoie de grup. Un grup de femei este o susţinere foarte serioasă cu privire la grupul de bărbaţi. Luaţi asta în serios. Progresaţi prin metodele corecte de interacţiune, veţi vedea cât ajută aceasta.

Din Congresul virtual de la Moscova, “Unitate fără frontiere”, 14.12.2013, Lecţia 4

Un înveliş atractiv sau o poveste fără sfârşit?

Întrebare: Când încearcă să înţeleagă puţin mai în profunzime relaţia cu sexul opus, o persoană descoperă că nu este familiară cu ea însăşi, cu toate straturile proprii. Ea are nevoie de îndrumare, pregătire…

Răspuns: Evoluţia umanităţii a ajuns la momentul „recunoaşterii răului” în situaţia actuală. Fără „recunoaşterea răului”, este imposibilă transformarea în Adam. Şi pe de altă parte, criza pe tărâmul iubirii nu i-a făcut încă pe oameni să renunţe la căutarea „celeilalte jumătăţi” şi ei se îndreaptă în masă către substitute pentru sex, droguri şi alte surse care distorsionează chestiunea originală.

Dacă privim problema dintr-un punct de vedere sistematic, istoric, acum avem oportunitatea să ne alăturăm procesului de corectare a speciei umane, prin relaţii între cele două sexe.

Întrebare: Dar astăzi este foarte dificil ca oamenii să-şi găsească un partener compatibil…

Răspuns: De fapt, nu mai există parteneri compatibili. Astăzi, nimeni nu-şi declară iubirea înainte de a cunoaşte numele partenerului. Dar exact aşa era în trecut când oamenii simţeau că sunt făcuţi unul pentru altul de la prima vedere.

Astăzi, am învăţat că trebuie să ne adaptăm unul altuia, muncind la apropierea reciprocă. Pentru a ne conecta între noi cu adevărat, trebuie să muncim împreună, cel puţin câteva luni şi uneori, un an sau doi. Şi doar atunci începem să ne adaptăm unul altuia şi există o legătură interioară între noi care face posibil să ne „răspândim”, să intrăm unul în altul, ca apa şi cafeaua care se amestecă până nu mai rămân aşa cum erau, dar împreună creează ceva nou. Doar după ce intrăm măcar puţin unul în celălalt din punct de vedere mental, începem să înţelegem cum să continuăm acest proces al integrării reciproce. Această pătrundere reciprocă reprezintă adevărata împerechere, o împerechere a sufletelor. Şi atunci suntem gata să ne căsătorim, să fim legaţi unul de altul pentru mulţi ani. Pentru că am  dobândit deja un program al întrepătrunderii mentale reciproce, înţelegem cum facem asta şi suntem gata să sprijinim acest lucru împreună.

De aceea, profesorul meu, Rabash, spunea că, la început, nu ar trebui să existe nicio respingere exterioară între oameni, şi restul depinde de eforturile comune prin care familia va înflori, fără să se odihnească pe proprii lauri, dar dezvoltând relaţia din ce în ce mai mult.

Întrebare: Dar cum poate hotărî o persoană să înceapă această muncă chiar înainte de a începe „răspândirea”? Până la urmă, este condusă de iubire, care reprezintă sentimente, nu raţiune.

Răspuns: Este necesar să ne curăţăm sufletul de toată „îmbrăcămintea” murdară în care este îmbrăcat: preferinţele egoiste, standardele de la “Hollywood” şi diversele stereotipuri pe care le stabileşte majoritatea.

Judecăm sexul opus în funcţie de semne exterioare artificiale. Deci dacă vorbim despre o adevărată schimbare, atunci trebuie să lucrăm în primul rând cu o mulţime de oameni singuri ca să-şi înţeleagă natura şi să priceapă de ce nu reuşesc să construiască relaţii stabile. O persoană are nevoie de o abordare sănătoasă în ceea ce o priveşte pe ea însăşi, dar şi pe ceilalţi: mai puţin din standardele de la Hollyood sau de pe Internet, mai puţine discuţii virtuale pudrate cu emoticoane.

Vorbim prin emoticoane, privim viaţa prin prisma şabloanelor. Dar de fapt, trebuie să fiu ca un copil care se poate îndrăgosti fără rezerve, ca pe vremea când exteriorul nu mă interesa. Nu prea-mi văd iubita pentru că se dipersează în ceaţa efuziunilor emoţionale, ca şi cum cineva a apăsat un buton invizibil şi „ard” după ea. Trebuie să mă întorc la o astfel de stare.

Şi pentru asta trebuie să scăpăm de toată „îmbrăcămintea” de care ne-am agăţat sub presiunea societăţii, fie că este influenţa Internetului, cărţilor, filmelor, contractelor sociale, fie că este vorba doar de aprecierile altcuiva despre ceea ce este bun şi ceea ce este rău. Trebuie să devin mai natural, mai aproape de natură, chiar dacă asta este mai simplu şi egoist, nu contează. Nu vreau să mai depind de cineva.

Este posibil să ajung la asta doar într-o societate numeroasă de oameni ca mine, singuri, unde cu toţii învăţăm să ne recunoaştem: cine şi ce suntem, care este natura noastră, cum să relaţionăm cu noi înşine, cu un partener, cu lumea şi aşa mai departe. Treptat, încetăm să mai fi dependenţi de standardele exterioare care ajung la noi de peste ocean.

Totul depinde de înţelegerea socială. Dacă aceasta se schimbă, atunci privim toate aceste lucruri complet diferit. Imaginile moderne sunt nefondate, imaginare. În primul rând, trebuie să le dăm jos de pe piedestal şi, în acelaşi timp, nu mai târziu, chiar în paralel cu asta, să le înlocuim cu valori complet diferite, astfel încât nu voi fi atras de legături exterioare, ci de o legătură interioară. Până la urmă, legătura exterioară este fragilă şi trecătoare, adesea se sfârşeşte până a doua zi dimineaţa, în timp ce legătura interioară o putem dezvolta la infinit.

Oricum, trebuie să învăţăm împreună, prin cooperare reciprocă, în mijlocul grupului. Să facem ateliere comune şi alte activităţi care fac posibilă construirea unei relaţii diferite între noi. Doar atunci simt care femeie este mai aproape de mine, cu adevărat, într-un sens autentic şi profund. Şi este posibil să mă bazez pe acest sentiment pentru că voi înceta să văd externalitatea şi mă voi concentra doar pe esenţă, pe internalitate. Femeia nu va mai fi doar un „înveliş” pentru mine, ci va fi ca o „carte” valoroasă în care descopăr o nouă profunzime a emoţiei şi o inimitate la nivel mental. Şi aşteptarea acestei conexiuni va ajunge imediat la coarda ascunsă din interiorul meu. Şi apoi adaug o componentă exterioară acestei scântei.

Astfel, construim ordinea corectă a priorităţilor şi apropierea reciprocă, o apropiere total opusă faţă de ceea ce se întâmplă astăzi. Asta pentru că nu sunt în căutarea unei soţii pentru mine însumi, a unei legături interioare în minte şi simţire. Vreau să umplu spaţiul lăsat gol de prima iubire.

Depinde de mine să ajung la baza tuturor corecţiilor. Dacă golul nu ar fi fost lăsat în mine de primul sentiment, nu aş mai avea nimic pentru care să trăiesc. Toate celelalte sentimente sunt trecătoare şi superficiale în comparaţie cu acel sentiment. Dorinţa de bază pentru o legătură interioară mă forţează să caut împlinirea, deşi eu însumi nu ştiu ce vreau cu adevărat să umplu.

Doar acest gol m-a însoţit prin viaţă, împingându-mă să găsesc şi să dobândesc. Doar sufletul meu îl pot umple prin conexiunea cu celălalt. Şi partea esenţială a lui este conexiunea numită „familie”, „soţ” şi „soţie”. Şi treptat asta se adaugă bazei dezvoltării mele, îmbrăcându-mi dragostea, îmbrăcând treptat întreaga lume. Acesta este începutul sufletului uman, cele două baze ale lui, masculin şi feminin, care sunt conectate şi care includ totul în dezvoltarea lor.

 

Din Discuţie despre Educaţia Integrală, 20.06.2013

Să salvăm iubirea de la uitare

Oricine ştie că viaţa de familie nu este uşoară, şi nu ar trebui să fie lăsată să intre în derivă. Dacă noi, ca şi cuplu, avansăm pe calea dezvoltării reciproce, putem defini trei „teritorii” în relaţia noastră:

  • Teritoriul indivizibil, unde iubirea domneşte între noi;
  • Teritoriul comun, unde suntem în înţelegere şi analizăm. Acesta este un loc al liberului arbitru pe care putem de asemenea să-l umplem cu iubire;
  • Teritoriul individual, al fiecăruia, unde celălalt partener nu intră niciodată. Aici, o persoană priveşte lucrurile din propriul său punct de vedere, preferă ceva, nu acceptă altceva, chiar dacă în pofida celuilalt, şi se gândeşte la ceva care îi aparţine doar lui. Până la urmă, suntem cu toţii oameni, sisteme complexe.

Aceste teritorii, la rândul lor, sunt subdivizate în părţi mai mici, dar noi suntem limitaţi la împărţirea generală.

Ideea este că noi nu ne putem descurca fără iubirea primară, fundamentală. Este ca în căsătoriile regale unde nici măcar nu se cunoşteau dinainte şi nu au un punct comun de contact, un punct al iubirii. Totuşi, tinerii din ziua de astăzi se căsătoresc în general pornind de la atracţia dintre ei, conduşi de cel puţin o scânteie care se aprinde între ei.

Întrebare: Cum pot partnerii să-şi construiască relaţia în mod corect pentru a menţine aprinsă această scânteie, pentru a extinde teritoriul comun?

Răspuns: Înainte de toate, ne întoarcem către minte, nu către sentimente. Un sentiment cald care, odată trecut, a dispărut deja, şi aminitirea lui este deformată de straturi ale fazelor ulterioare. Oamenii nici măcar nu realizează că acesta este un lucru natural, hormonal, material şi, mai mult decât atât, este supus obiceiurilor şi deiverselor standarde, la fel de artificial pe cât de schimbător. De exemplu, dacă am crescut obişnuit cu apropierea din familie, atunci sentimentul meu este mai stabil, şi dacă partenerul meu se potriveşte naturii mele fizice, el sau ea are  un impact mai mare la nivelul subconştient.

Pe scurt, un licăr al sentimentului familiar a fost spontan, fără să ne gândim la asta, şi acum noi vrem să ne angajăm mintea să analizeze această explozie. Doar mintea ne va ajuta să-l recuperăm din trecut, acel trecut frumos când obişnuiam să ne plimbăm de mână şi să trăim în armonie, incapabili să ne despărţim, şi eram atât de aprinşi încât păream un cuplu de idioţi care zâmbeau mereu. Vrem să creăm din nou acest sentiment astel încât să ne îndulcească viaţa şi să-i dea gust, sens, şi astfel, şi noi vom fi capabili să emanăm căldură şi implicare în faţa copiilor noştri şi a celor dragi. Nici nu menţionez faptul că, potrivit a numeroase studii, armonia din familie întăreşte sănătatea şi favorizează longevitatea.

De aceea trebuie să ne întoarcem către minte.

În primul rând, suntem de acord unul cu celălalt în ceea ce priveşte cât de mult partenerul meu poate să-mi ceară şi invers. Oricine respinge o parte din confortul propriu, cu alte cuvinte, egoismul său, şi îşi sprijină şi încurajează partenerul în rutina de zi cu zi, în afaceri şi discuţii. Demonstrăm această apropiere a unuia faţă de celălalt drept un exemplu bun.

În al doilea rând, fiecare dintre noi se întoarce spre şi se raportează la celălalt văzându-l ca persoana cea mai bună, cea mai importantă, cea mai deşteaptă şi unică din lume. Nu ne speriem de exagerări, nu evităm cuvinte mari şi complimente. Dimpotrivă, le căutăm. Fac o listă de exemplu, de 20 de rânduri, deşi nu este simplu, şi o folosesc cât de des pot. Obiceiul devine a doua natură. Voi începe cu adevărat să văd în „jumătatea” mea ceea ce îi atribui.

Nimeni nu îmi cere sentimente sincere de la început. Îmi imaginez o regină a frumuseţii în felul meu: o gazdă frumoasă, foarte sensibilă, minunată, o mamă perfectă, atrăgătoare, sexi, şi aşa mai departe. Mă raportez la soţia mea ca şi cum ea îndeplineşte toate aceste criterii până când într-adevăr recunosc în ea toate aceste calităţi.

În esenţă, folosim acelaşi principiu în grup în munca cu prietenii, ridicându-i în ochii noştri.

Deci, mental, zugrăvesc o imagine a celei mai bune soţii din lume, imaginea care cuprinde toate aspectele vieţii, toate situaţiile. Totuşi, nu se limitează la fantezii. Muncesc cu mine însumi să-mi tratez soţia ca fiind cu adevărat această imagine. Literal, mă „programez” pe mine însumi şi relaţia noastră.

Întrebare: Deci, trebuie să ignor realitatea?

Răspuns: Nu există realitate obiectivă. Mereu văd lucruri pe care le pictez pe „pânzele” conştiinţei mele. De fapt, nu-mi remarc partenera, deşi trăim împreună. Sunt atât de obişnuit cu ea încât, doar ocazional, mă concentrez pe laturi mai proeminente dincolo de aspectul exterior. Mai mult, în mod natural, bărbaţii sunt mai superficiali, în timp ce femeia piveşte mai în profunzime, şi în acest sens este mai uşor pentru ea să treacă peste obstacolele exterioare.

Oricum, după ce am zugrăvit un ideal, îmi „îmbrac” partenera cu el. De acum înainte, ea este exact aşa pentru mine şi ideea principală nu este în aspect. În interiorul meu, introduc perfecţiunea în toate calităţile ei. Fie şi egoist. „Aceasta este soţia mea, şi, de aceea, este cea mai bună care poate exista”.

Bineînţeles, acest lucru cere efort. Produc această atitudine ca şi cum văd un ideal zugrăvit în faţa mea. Toate virtuţile lumii sunt cuprinse în el. Mental, o aşez pe un piedestal, pe tronul reginei şi, indiferent ce, nu o cobor de la această înălţime. Totul în ea este perfecţiune, şi dacă nu-mi place ceva, este pentru că egoismul îmi acoperă ochii.

Repet, principalul lucru în această imagine nu priveşte detaliile exterioare, ci respectul, reverenţa de care sunt plin, valoarea pe care idealul o câştigă în ochii mei. Chiar această valoare, această atitudine, o transfer partenerei mele. Nimic nu-mi împiedică imaginaţia de la a fi întors în direcţia corectă şi de la a deveni programat cu o anumită viziune.

Suntem angajaţi alături de partenera noastră în aceast muncă interioară reciprocă, voită şi conşientă. Discutăm despre ea. Ne arătăm unul altuia exemple în fiecare situaţie, îl acceptăm pe celălalt ca fiind perfect.

Într-adevăr, ochii noştri văd o imagine diferită, deşi până şi asta se va schimba mai târziu. Totuşi, ne întoarcem spre o nouă relaţie, planificată deocamdată, dar serioasă.

De exemplu, casa este o mizerie pe care nu o pot suporta şi, în acelaşi timp, mă comport cu soţia mea ca şi cum ea pune fiecare lucru la locul lui. Accept ordinea aşa cum o vede ea. Nu caut nici măcar pretexte. Văd şi îmi propun să văd totul în ea şi tot ce depinde de ea ca fiind perfect.

Aceasta este conştiinţa noastră, concesii reciproce, respingerea atitudinii egoiste. Muncind astfel, într-o săptămână, dintr-o dată voi afla că totul s-a schimbat. Se dovedeşte că o văd într-adevăr fără defecte, la fel cum mă vede şi ea pe mine. Iubirea înfloreşte în teritoriul nostru comun.

Într-un cuvânt, „nu e suferinţă, nu e câştig”. Iubirea vine când îi arăt partenerului meu exmplul că îl/o accept, că el sau ea este binevenit(ă), în ciuda a tot ce văd negativ în el/ea. Îi arăt iubire, aceeaşi iubire ca pentru propriul copil care este mereu irezistibil în ochii mei, oricum ar fi.

În final, basmul va deveni realitate, iar iubirea care a izvorât şi s-a întărit între noi nu va mai avea nevoie de trucuri. Orice problemă ne va aduce noi oportunităţi pentru compromisuri, concesii, şi mai multă iubire.

De aceea se spune că iubirea va acoperi toate greşelile. Ea poate creşte doar cu ajutorul lor. Dacă ele nu ar fi, nici nu m-aş uita la soţia mea. Astfel, orice privire revelează ceva rău pentru mine. Aceasta este natura umană.

Aici este unde începe munca noastră, unde trebuie să învăţăm să privim viaţa în mod obiectiv fără dependenţa de propriile noastre dorinţe, fantezii şi pasiuni. Noi înşine construim lumea, nu prin gânduri visătoare ci prin atitudinea noastră, împreună recuperăm dorinţa de la uitare până când înlocuieşte realitatea precedentă.

Din „Discuţie despre Noua Viaţă”

 

 

Un joc care este din ce în ce mai aproape de adevăr

Al treilea principiu din relaţiile familiale este acela că atunci când o persoană simte că ei îl iubesc şi sunt îngrijoraţi de bunăstarea lui, asta trezeşte în el o mare bucurie şi îl obligă să răspundă cu o relaţie similară. În acest fel, ne dăm exemplul unul altuia.

Suntem de acord să lucrăm la sistemul de relaţii dintre noi şi astfel acţionăm conştiincios şi înţelegem ce se întâmplă. Nimeni nu îşi permite „să vorbească repede fără să se gândească”  la ce îi vine legat de partener. Vrem să construim o familie bună, aşadar ne jucăm cu relaţii perfecte, care nu există cu adevărat pe moment, dar cu speranţă că vom ajunge la asta.  Ne arătăm unul altuia că acesta este doar un joc pe moment, dar este un joc care avansează şi devine tot timpul din ce în ce mai uşor şi mai aproape de adevăr.

Suntem obligaţi să jucăm, deoarece am fost de acord asupra acestui lucru!

Întrebare: Şi daca încerc să construiesc o relaţie bună cu soţia mea, dar nimic nu ajută pentru că ea este o egoistă aşa de mare încât refuză să facă vreun pas către mine?

Răspuns: Asta spune că nu am acţionat înţelept, altfel m-aş juca cu egoul ei  şi aş înconjura-o din toate părţile. Ea depinde de mine şi dacă este o mare egoistă este un semn că are mari dorinţe pe care le pot împlini. Astfel, eu controlez situaţia.

În general, întreaga problemă constă în faptul că noi nu ştim cum să ne jucăm cu acest ego. Cu cât creşte mai mult ego-ul uni om, cu atât acesta devine mai mult ca un copil, ca un copil mic. Este foarte uşor să obţii reacţia corectă de la el, dacă acţionezi corect cu el, deoarece nu el este stăpânul lui ci depinde complet de ego-ul lui.

Om (Gever) este acela care nu este capabil să se depăşească şi este imposibil să îl influenţezi în mod direct. Nu îl poţi rănii, te „prăbuşeşti” asupra lui şi el rămâne în picioare.  Dacă partenera ta este un egoist de acest gen, nepregătită să se controleze, te poţi juca cu ea la fel cum te joci cu un copil mic.

Trebuie să ne arătăm intenţionat unul altuia o bună relaţie, chiar să exagerăm, şi să verificăm dacă primim o relaţie similară în schimb. Dacă nu este o relaţie similară, trebuie să lucrăm la asta. Încerc să îi dau ei o relaţie bună tot timpul, dar dacă nu văd o relaţie similară în schimb, mă reţin de la a face asta. Încerc să fac ceva bun din nou şi dacă primesc o reacţie bună, îi dărui o şi mai caldă relaţie. Dacă nu, mă distanţez şi eu. Mă prezint intenţionat, arătându-i că sunt gata să o tratez bine, dar numai cu condiţia ca şi ea să facă la fel.

Astfel ne construim cuplul: unitate, comunicare, ceea ce se cheamă o „familie”. La fel trebuie să mă comport şi cu copiii, cu ajutorul „morcovului şi băţului”. Întreaga metodă se construieşte pe concesii; mă ridic deasupra egoului, într-o manieră calculată  şi controlată, conform cu un program care a fost specificat de la început.

Dar asta nu este doar iubire absolută necondiţionată care va trezi dispreţ în altă persoană.  Trebuie să arăt că iubesc, că cedez la tot, că mă anulez, dar nu astfel încât partenerul să facă orice vrea. Chiar şi părinţii care au o iubire infinită pentru copiii lor, nu trebuie să arate asta. Trebuie să adaug „judecată la milă” şi „milă la judecată”, controlând situaţia cu ajutorul acestor două mijloace, funcţie de reacţii.

Îmi stabilesc scopul de a ajunge la o conexiune şi îmi informez soţia despre asta. Dar ea trebuie să ştie că în această unificare eu am două mijloace în posesie: judecata şi mila, iubirea şi ura, iar una nu lucrează fără alta. Aşa cum este spus: „Iubirea acoperă toate păcatele”. Suntem de acord să descoperim toate păcatele şi să le acoperim cu iubire, sau nu? Daca da, haide să încercăm.

Este la fel ca atunci când conduc o maşină. Întorc volanul către dreapta sau stânga pentru a menţine direcţia corectă. Problema noastră este că nu suntem sensibili la partener, la celălalt. De aceea, mă întorc către soţie cu o cerere de a fi sensibil la ea. Ce soţie ar refuza asta? Este plângerea eternă a femeii legată de soţ, că nu o înţelege, nu se uită la ea şi nu vrea să împărtăşească experienţele ei.

Iar eu din contra, îi cer să se descopere în faţa mea  pentru a mă putea conecta cu ea. Depinde de mine să înţeleg cum înţelege ea, cum simte şi cum reacţionează în ceea ce mă priveşte. Dacă ştiu toate astea, atunci pot să stăpânesc relaţia noastră din familie cu ajutorul volanului. Şi va simţii şi ea şi va începe să îşi controleze volanul ei în ceea ce mă priveşte pe mine, pentru ca, în final, aceste două volane să se unească într-unul singur, pe care îl întoarcem împreună.

Acesta este un proces emoţional, ca şi cum doi dintre noi ne găsim pe o scala opusă, încercând să menţinem balanţa tot timpul. Egoul fiecăruia creşte tot timpul şi se echilibrează vis a vis de partener. Aşadar ne echilibrăm tot timpul, reînnoind mereu relaţiile noastre. Asta ne permite să avem o dezvoltare adâncă şi infinită, în care descoperim o întreagă simfonie a iubirii.

Din serial nr. 46 al emisiunii de pe KAB.TV “O nouă viaţă” 8/1/12

 

Cândva, trăia un soț și o soție …

 Întrebare: Astăzi, oamenii simt diferența dintre viața reală și bunăstarea lor psihologică. Îmi amintesc că bunicii noștri nu au experimentat această discrepanță. Între timp, pentru o persoană contemporană (chiar dacă aceasta are o familie), o atmosferă psihologică bună este separată de bunăstarea materială. Există o modalitate de a demonstra că aceste lucruri sunt totuși conectate?

Răspuns: Nu contează dacă sunt străini unul față de altul sau o familie. Ei încă mai trebuie să participe la aceleași seminarii, să asculte aceleași explicații, astfel, crescând mai presus de egoismul lor.

Înainte, egoismul nostru nu a fost așa de mare cum este acum! Cândva, trăia „un soț și soție”, aveau o „așezare” (adică o gospodărie, o casă, o gradină de legume, etc). Soțul lucra, soția lui avea grijă de casă. Era un aranjament casnic de modă veche. Viața de familie se învârtea în jurul casei, comunității, copiilor, și așa mai departe.

Astăzi, nu e nimic de genul ăsta. În acest moment, cu toții lucrează pentru altcineva, pentru o societate, pentru ceva de neînțeles. Dimineața, ne ducem copiii la grădinițe, apoi ne grăbim la locurile noastre de muncă, iar după ce am terminat pe ziua de azi, ne îndreptăm spre supermarket-uri …. De acolo, fugim din nou acasă, încălzim repede mâncarea, hrănim pe toată lumea cât mai repede, spălăm copiii și mergem la culcare. A doua zi, vom repeta același model.

Este similar în vreun fel cu modul anterior în care viața de familie a fost creată? Înainte, oamenii obișnuiau să aibă o casă, o gospodărie. Astăzi, doar o numim o gospodărie. Toată lumea are posesiuni individuale, chiar și soții au conturi bancare separate.

Deci, noi trebuie să învățăm pe oameni la seminariile noastre să se ridice deasupra egoismului lor și să se unească dincolo de el. În caz contrar, familia va înceta să existe, deoarece egoismul nostru ne desparte de ceilalți, ne împinge deoparte, în timp ce noi nu luăm măsuri de prevenire. Și funcționarii de stat nu pot face nimic aici. Doi egoiști nu pot fi obligați să stea într-un singur teritoriu.

De ce am nevoie de o familie? Mă duc să muncesc și să-mi câștig proprii mei bani, nu am nevoie de nimeni! Dacă am nevoie, seara pot aduce acasă pe cine vreau. Pot merge la un supermarket, cumpăra alimente de-a gata, le încălzesc în cuptorul cu microunde, și le mănânc la cină. Întregul aranjament are scopul de a permite tuturor să trăiască separat. Producătorii de bunuri de larg consum obțin maximum de beneficii dacă există doar o singură persoană în gospodărie, deoarece două persoane singure vor cumpăra mai mult din tot ceea ce este: frigidere, televizoare, mașini de spălat ….

 

Dintr-o „Discuție despre educația integrală” 02/04/13

 

Concesiile sunt un semn al puterii, nu al slăbiciunii

Întrebare: Vorbeşti de anulare de sine ca de un mijloc de avansare. Totuşi, atunci  când într-o  dispută eu fac concesii, nu arată acest lucru că sunt slab?

Răspuns: Cu siguranţă nu fac concesii datorită slăbiciunii, ci fiindă vreau să avansez în relaţia mea cu partenerul şi în viaţă, în general.

În acest fel, mă dezvolt şi mă apropii de o stare pozitivă. Prin asta câştig, deoarece astfel mă extind şi simt viaţă într-un mod mult mai fin.

Îi dărui soţiei mele o ceaşcă de ceai, dar nu o pierd ci, mai degrabă, primesc o ceaşcă care este de două ori mai mare. De fapt, prin asta, obţin dorinţele ei, aspiraţiile ei, visele şi sentimentele ei!

Mă bucur de plăcerea cu care primeşte la fel cum se bucură o mamă de plăcerea pe care o dăruie copilului ei. Ştim cu toţi că mamei îi produc mult mai multă plăcere dulciurile pe care care le aduce copilului, decât chiar copilului.

Datorită concesiilor  mele, obţin noi vase, oportunităţi de a simţii plăcerea. Vă puteţi întreba de ce oamenii se duc pe stadion să îşi aplaude favoriţii, când ar putea sta acasa, confortabil, pe canapea, în faţa televizorului.

Dar pe stadion eşti înconjurat de mii de oameni şi astfel simţi excitarea colectivă, încorporarea. Vasele tale de percepţie, simţurile, se extind. Devi mare, cât să îi cuprinzi pe miile de lângă tine care aplaudă şi sar.

Sunt sigur că eşti de acord că nu este acelaşi lucru şi când stai acasa şi te uiţi la meci la televizor.

Întrebare: În ce fel concesiile de acasă îşi aduc aportul la succesul meu?

Răspuns: Dacă te întorci de la muncă înfometat, te aşezi să iei cina şi copilul tău îţi cere ceva ce este în farfuria ta, i-o dai bucuros, nu este o concesie.

De fapt, procedezi conform voinţei tale. Trebuie ca o mamă să procedeze împotriva voinţei ei pentru a avea grijă de copilul ei? Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să punem câte un gardian lângă fiecare mamă, pentru a fi siguri că copilul nu moare de foame.

Deci, asemenea acţiuni nu se numesc anulări de sine.

Dar dacă soţia ta îţi cere să faci ceva anume, iar tu simţi imediat o împotrivire, este ceva diferit. În primul caz, anularea, concesia, ţi-a adus plăcere, dar în al doilea caz ţi-a provocat durere.

Nu este nevoie să îi înveţi pe oameni cum să facă concesii în faţă copiilor, asta se întâmplă natural.

Întrebare: Dar dacă fac concesii, înseamnă că nu eu conduc, ci soţia.

Răspuns: O vei percepe într-o manieră total diferită. Totul depinde de cât de importantă simţi tu că este. Dacă un copil ar fi mai puţin important pentru mamă, mai puţin important decât ea însăşi, atunci ea ar refuza să aibă grijă de el şi s-ar gândi numai la ea. Totuşi, deoarece natura a făcut ca să fie mai important copilul decât ea însăşi, mama este gata să facă totul pentru el.

Acum, noi trebuie să ne gândim cum să  ne forţăm să facem concesii şi să acceptăm dorinţa soţiei deasupra dorinţelor proprii. Pentru a face asta, recompensa pe care ar trebui să o primim trebuie să fie mai mare pentru a înclina balanţa.

Să presupunem că îţi spune: „Dacă speli vasele în locul meu, vom merge unde vrei tu.” Atunci tu faci o concesie, speli vasele şi ieşiţi împreună. Asta înseamnă că scopul justifică mijloacele. Dacă este aşa, atunci trebui să creştem importanţa scopului, pentru a  ne justifica acţiunile.

Ne trebuie un mediu care va aprecia scopul şi ne va arăta avantajele avansării în această direcţie. În afară de asta, vom vedea de asemenea că, dacă urmăm această cale, putem evita diferite probleme care ne deranjează în mod constant.

Astfel, avansez în fiecare aspect: intern, îmi dezvolt personalitatea şi îmi îmbunătăţesc relaţiile cu mediul, la muncă şi cu întreaga lume. Principalul lucru în acest întreg proces este influenţa mediului, deoarece bărbatului îi vine greu chiar şi să ridice un deget atunci când soţia îi cere ceva.

Dacă a făcut ceva pentru el, nu a întâmpinat astfel de probleme. Este gata să se servească pe el. Totuşi, să servească pe altcineva şi să accepte voinţa altcuiva, este deja o mare problemă. Totuşi, trebuie să se gândească imediat de ce face asta şi ce câştigă. Câştigul trebuie să fie reciproc. Deci, haideţi să fim de acord şi să acţionăm constant unul faţă de altul. Eu sunt pentru tine şi tu eşti pentru mine.

Din „Discuţie asupra unei noi vieţi” din 25.07.2012

 

 

O nouă eră a relațiilor de familie

Întrebare: Ce sunt de fapt concesiile reciproce în familie, concesii care trebuie să fie stabilite mai presus de rezistența noastră interioară? Este ceva neobișnuit?

Răspuns: Stabilim concesii pe baza înțelegerii noastre că nu ne putem schimba caracterul și că nu intenționez să-mi corectez sau să-mi rănesc partenerul. Eu nu-i cer să se schimbe în nici un fel. Ne bazăm relația doar pe un acord comun  și pe concesii reciproce.

Verific în ce măsură pot să recunosc și să accept opinia partenerului meu, deși practic, conform ego-ului meu, nu aș fi de acord cu asta. Dar înțeleg că fără concesii nu voi fi niciodată capabil să fac vreo conexiune în familie sau oriunde altundeva. Așa că accept într-o oarecare măsură să creez „spațiul comun” între noi.

Dar nu mă anulez pe mine sau pe partenerul meu, accept, dar asta nu înseamnă că eu mă predau. M-am ridicat mai presus de mine însumi, dar nu m-am șters. Înțeleg că nu sunt de acord cu partenerul meu și, în același timp, știu că trebuie să-i accept dorințele, obiceiurile și opiniile mai presus de dorințele, obiceiurile și opiniile mele.

Rezultă că-mi păstrez opinia și ea si-o păstrează pe-a ei. Dar în mod conștient îi permit să mă controleze. Din partea ei, face același lucru. Nu este ușor, dar în același timp, fiecare dintre noi se dublează și ne conectăm într-un întreg. Includ tot ceea ce este în soția mea, atât părțile pozitive cât și părțile negative, iar ea, de asemenea, include tot ceea ce este în mine, atât părțile pozitive cât și părțile negative.

Fiecare este gata să renunțe la pretențiile sale, în scopul de a-l accepta pe partenerul său ca superior, ca pe cel mai drag prieten. Astfel, fiecare dintre noi îl include pe celălalt și acest lucru duce la o conexiune între noi și chiar la adeziune, ceea ce înseamnă o totală încorporare a dorințelor.

Este vorba despre învățarea graduală atunci când un cuplu înțelege că au atins o nouă eră în relațiile lor familiale, o nouă dimensiune a percepției unei relații, a celuilalt, a societății și a lumii. O persoană începe să se uite la lume în mod diferit. Ea vede viața și secretul existenței lor.

Fără această încorporare reciprocă, nici o singură celulă vie, plantă, animal sau om nu vor fi capabile să evolueze; viața poate continua doar dacă fiecare permite celuilalt să intre în spațiul său.

Aici o persoană descoperă secretul vieții! Începe să simtă cum totul iubește și respiră, cum se dezvoltă totul. Începe să se dezvolte doar datorită concesiilor sale pentru alții.

Singură, era o celulă moartă, dar acum începe să absoarbă întreaga lume și devine totul, dar în același timp toată lumea își păstrează granițele sale fără a le rupe sau anula. Acesta este un moment foarte important, deoarece oamenii consideră adesea concesiile în sens opus, ca pe renunțarea la dorința lor și asumarea riscului de a fi înghițit imediat de altcineva, ca un șarpe care-și înghite prada.

Dintr-o discuție despre O viața nouă 25/07/12

Un moment, stai locului!

Când discuţi probleme maritale cu soţia ta, este important să vorbeşti onest, fără să ţii nimic secret sau să suferi în tăcere. Nu ne „închidem” urechile; din contra, rămânem deschişi pentru dialog şi ne deschidem în faţa partenerului.

Totuşi, în acelaşi timp, nu facem o listă a greşelilor sau vrem să ne amintim răul. Este scris, legat de aceste greşeli: „Iubirea acoperă toate păcatele”. Le aducem doar în discuţie, atunci când vorbim amândoi despre noi înşine şi partener. În consecinţă, o „grămadă de gunoi” creşte între noi şi trebuie să ne ridicăm deasupra ei. Dacă ar fi să ne uităm unul la altul de pe marginile acestei grămezi de gunoi, am vedea numai gunoiul şi nu partenerul. Atunci, ce să facem?

Singura noastră şansă este să ne ridicăm deasupra acestui gunoi. În acelaşi timp, nu facem promisiuni pe viaţă. Mai mult, ştim sigur că această grămadă va deveni chiar mai mare când vom vorbi data viitoare. Natural, creşte de la o zi la alta, asta este viaţa. Şi de aceea avem nevoie de o evaluare critică mai mult decât odată.

Şi totuşi, odată ce am pus totul pe masă, ne mutăm la un exerciţiu opus, ne ridicăm deasupra „rufelor murdare”. Vreau să îmi iubesc partenerul în felul în care îmi apare deasupra acestei grămezi, când mă uit la el cu claritate, fără criticism. Pentru a face asta, este ca şi cum am părăsi masa pe care se află tot gunoiul pus grămadă. Acum, îmi văd soţia într-un mod diferit, modul în care am văzut-o în momentul în care am hotărât să îmi leg destinul de ea. Vreau acum să mă opresc la cel mai bun moment, când a fost perfecţiunea absolută, iar acest exerciţiu mă ajută să merg mai departe.

Totuşi, nu ne ridicăm pur şi simplu deasupra gunoiului. Cum această abordare ne face mai puternici, ne spunem unul altuia cât de perfecţi suntem. Este ca şi cum acoperim gunoiul cu o glazură de ciocolată, o pastă dulce cu straturi de cremă şi îngheţată, etc. Toată amărăciune rămâne înăuntru, dar în afară este unitate: ne facem unul altuia compliment; ne spunem unul altuia ce calităţi minunate avem, virtuţile unice ale personalităţii fiecăruia. Aici putem vorbi de cele mai sacre lucruri, făcându-le să arate perfecte. Asta ne va afecta pe amândoi în mod favorabil şi ne vom schimba întregul spectru al relaţiilor noastre, inclusiv cele sexuale.

Deci, lucrăm totuşi la nivelul psihologiei şi motivării; avem o competiţie de preaslăvire, fără să facem glume, ci în mod adânc şi sincer. Preaslăvim lucrurile din fiecare pe care vrem să le descoperim ca fiind opuse criticii pe care am avut-o la început. Nu mai este o discuţie legată de critici ci o analiză pozitivă. În acest fel devenim mai puternici în intenţiile noastre bune şi în relaţia noastră.

Iar apoi începe următoarea etapă, care este una practică. Acţiunile sprijină intenţiile şi le validează cumva. De aceea, ne mutăm la următoarea etapă a discuţiei: „Ce ar vrea soţia mea de la mine şi ce aş vrea eu de la ea?” Aici, fiecare partener îşi descoperă toate aspiraţiile faţă de celălalt, începând cu cele de bază, lucrurile esenţiale şi terminând cu lucrurile personale şi intime. În acelaşi timp, încercăm să simţim dorinţele partenerului, aşteptările şi visele acestuia.

Iar apoi vine timpul să acţionăm şi devenim un singur întreg. Iar asta ne duce la următorul exerciţiu, despre care vom vorbi un pic mai târziu, care este dezvoltarea aceluiaşi tip de atitudine faţă de fiecare persoană din lume…

Din conversaţia nr. 34 „O nouă viaţă” din 12.07.2012

Îndepărtează ochelarii care distorsionează

Întrebare: Poţi să ne dai un exemplu concret de relaţie familială corectă? Nu o înţeleg încă pe deplin.

Răspuns: De exemplu, soţia crede că soţul ei nu o suportă, se simte singură. Totuşi, trebuie să îl trateze şi să îi vorbească ca şi cum i-ar simţii sută la sută sprijinul. În loc să fie supărată că nu o sprijină deloc, ea trebuie să îi mulţumească pentru că îi este de ajutor. Cum va răspunde soţul?

La început, va fi şocat pentru că va crede că urmează ca soţia să se certe cu el. Va crede că este sarcastică, dar această situaţie nu este doar întoarsă invers, aici avem un lucru opus care vine din alt opus şi din alt opus. Asta pentru că ea vede defecte în tine, apoi şi le aplică ei şi îţi spune ce ar vedea în tine, dacă egoismul ei nu i-ar sta în cale.

Întrebare: Nu înţeleg cum  pot să spun opusul a ceea ce simt!

Răspuns: Te rog să înţelegi că tu nu vezi lumea. Noi ne vedem doar pe noi înşine! Fiecare om are un filtru înainte ochilor, care îi permite doar să vadă ce este bun şi ce este rău pentru el.

Asta pentru ca să mă distanţez de lucruri care îmi fac rău şi să mă apropii de lucruri care sunt bune pentru mine. Văd lumea într-un mod foarte selectiv.

Nu o ştiu şi nu sunt familiar cu lumea reală, care există în afara mea, de cealaltă parte a mâinilor mele pe care le folosesc ca să îmi acopăr ochii. Nu o înţeleg şi nu ştiu nimic despre asta.

Mi se prezintă în felul în care dorinţa mea egoistă o pictează, iar atunci când încep să percep această dorinţă egoistă ca un inamic şi vreau să văd lumea ca bună, atunci îmi doresc să îndepărtez aceşti ochelari egoişti, care distorsionează, iar pentru a face asta, vorbesc frumos şi de bine despre toate lucrurile pe care le văd ca rele.

Asta nu înseamnă că te mint, pentru că te tratez la fel cum tratează o mamă pe copilul ei şi îmi plac toate calităţile tale. Aşa te voi vedea, atunci când îmi voi îndepărta ochelarii egoişti, pentru că în afara mea există doar o lume perfectă.

Întrebare: Dar eu încă port aceşti ochelari critici, care distorsionează!

Răspuns: Totuşi, vrei să vezi în afara lor. Ridică-te deasupra cunoaşterii tale. Egoismul tău natural este sudat între aceste lentile. De aceea, tu vezi doar defecte în partenerul tău, atunci când te uiţi la el.

Dacă aceştia ar fi nişte ochelari obişnuiţi, pur şi simplu i-ai lua de la ochi şi i-ai arunca, dar aceste lentile sunt implantate în tine şi de aceea trebuie să accepţi tot ce este rău ca bun. Ţine minte, priveşti prin ochelari care distorsionează.

„Iubirea acoperă toate păcatele”. Asta înseamnă că nu mai rămâne nicio crimă, numai iubire în loc de ele. Iubeşti totul în partenerul tău. Pur şi simplu nu observi defectele din el pentru că obiceiul devine a doua natură. Încearcă cât de mult poţi, până când devine un obicei!

Haideţi să decidem că din acest moment ne vom purta acasă ca şi cum am fi ambii perfecţi şi nu există nicio contradicţie între noi, ca şi cum vrem cu adevărat să ne facem bine unul altuia cât de mult putem şi să fim un singur corp, nu fizic, în pat, ci emoţional, intern. Veţi vedea toate acestea materializate, după o multitudine de exerciţii de acest tip.

Totuşi, natural, nu o puteţi face fără o presiune socială din parte mediului. Nu părăsiţi niciodată acest seminar care nu se termină niciodată. Existaţi pur şi simplu în el, iar apoi veţi vedea deodată natura din interior şi vei începe să vă schimbaţi în exterior. Veţi vedea lumea diferit, ca şi pe voi înşivă şi relaţiile voastre cu ceilalţi. Totul se va schimba. Aşa cum este scris, „Am văzut o lume opusă”.

Pare să fie un exerciţiu psihologic, dar este multă adâncime în el. Avem nevoie de o forţă colectivă care să ne influenţeze şi să ne ajute să începem aceste exerciţii. Totuşi, este o condiţie foarte importantă aici: învăţătorul din acest grup trebuie să vină din comunitate Bnei Baruch.

Din „O viaţă nouă” din 12.07.2012

Căsătorit, dar liber ca o pasăre!

Întrebare: Dacă trebuie să îmi privesc partenerul ca o oglindă în care îmi văd toate defectele, atunci asta mă va duce înapoi la mine însumi. Astfel, în loc să dezvolt o conexiune cu partenerul meu, acest exercițiu nu se va axa numai pe mine?

Răspuns: Dar în loc să mă ascund în propria carapace, trebuie să mă ridic deasupra tuturor acestora. Haideți să începem totul de la început, de la punctul zero. Mă uit la soție și văd numeroase greșeli. Acum, încep să îmi aplic mie toate aceste greșeli, pentru că este scris:”Orice om judecă în măsura proprie corupții”.

Din acest motiv, mă întorc la mine și spun că toate aceste greșeli sunt în mine. Dacă aș fi perfect, nu aș vedea nimic din toate astea. Dacă mi-aș iubi soția, nu aș vedea nicio greșeală în ea! Este ca o mamă în relație cu copilul ei, când nu vede nimic rău în el. Acesta este modul natural în care lucrează iubirea mamei, orbind-o. Și chiar și atunci când mama observă anumite defecte în copilul ei, le iubește și le consideră drăguțe.

În alte cuvinte, prima dată, încep să înțeleg faptul că toate aceste defecte pe care le văd în soția mea sunt de fapt în mine, iar motivul pentru care le văd este lipsa de iubire pentru ea. De aceea, trebuie să mă ridic eu însumi la un nivel la care să încetez să mai vadă defecte în ea, ca o mamă și copilul ei favorit. Asta se numește, ridicare deasupra egoismului.

Cu ajutorul soției mele, am făcut anumite măsurători în mine și am evaluat nivelul la care sunt și înălțimea la care trebuie să mă urc pentru a mă ridica deasupra mea. Reiese că am un partener care mă ajută să mă ridic deasupra naturii mele. Imaginați-vă comoara pe care o am acasă; aceasta este o adevărată comoară!

Pentru moment, m-am ridica deasupra egoului meu, folosindu-mi partenerul ca o oglindă. Acum, merg mai departe. M-am ridicat deasupra mea și nu mai lucrez cu dorințele și calitățile mele. În această stare neutră, încep să simt, să examinez și să înțeleg dorințele, calitățile, aspirațiile și scopurile altei persoane, de exemplu a soției mele. Încerc să le accept ca ceva care contează cel mai mult pentru mine și trăiesc pentru a le realiza.

Simt că dacă am fi reciproc în acest act, din ambele părți, atunci viața noastră ar fi minunată. Problema este că sunt incapabil să rămân în această stare. Este foarte dificil și necesită foarte mult efort. Sunt capabil să o țin pentru câteva minute, dar apoi o pierd și am nevoie de sprijin. Este pur și simplu imposibil să rămân în această stare, această presiune groaznică.

Este foarte ușor să te gândești în mod egoist la tine însuți, pentru că natura îți furnizează în mod constant combustibil pentru asta. Există un motor egoist care se învârte încontinuu în noi, lucrând de dimineața până noapte și chiar și atunci când dormim. Iar asta necesită eforturi inumane, puternice, pe care sunt incapabil să le fac. Atunci, ce să fac?

Aceasta este calea prin care ajunge la decizie. Prima decizie a fost să mă ridic deasupra egoismului. A doua este să accept egoismul partenerului în loc de egoismul meu. Apoi văd că sunt incapabil să rămân în această stare și că am nevoie de mediu și sprijin. Mediul servește ca sursă de putere și importanță, care sunt de fapt același lucru. În alte cuvinte, trebuie să îmi furnizeze senzația unei incredibile importanțe a acesti munci deasupra egoismului meu și pentru beneficiul aproapelui. Este în stare să îmi dea asta. Iar apoi, mă simt chiar mai liber când am grijă de aproapele meu decât atunci când am grijă de mine însumi. Este ca și cum nu am nimic de ce să îmi fac griji, aceasta este stare de libertate și pace pe care o simt.

Mai întâi, toate problemele și necazurile mele dispar, pentru că m-am ridicat desupra naturii mele. Mă simt ca și cum trăiesc într-o lume plină de bunătate. Îmi pasă doar de aproape, nu mai îmi pasă de ale mele, sunt liber să mă mai gândesc la mine, ca o pasăre, zburând în cer. Acesta este modul în care mă voi simții, dacă ceilalți îmi dau energie, importanță și aspirație.

Din “O nouă viață” 7/12/12