Noul meu articol pe Linkedin “Disperare fatală”

Cu mult înainte ca pandemia să lovească lumea, SUA se afla deja pe un trend descendent. Potrivit unui articol publicat de David Leonhardt în The New York Times sub titlul „Speranța de viață, în cădere”, „În a doua jumătate a anilor 2010, speranța de viață [în SUA] a scăzut pe o bază susținută pentru prima dată de la lupta din Al Doilea Război Mondial în care au murit câteva sute de mii de americani”.

Făcând ecou acestui subiect, revista Science News a afirmat într-un eseu intitulat „‘Moartea din disperare’ crește. Este timpul să definim disperarea” că „Din anii 1990, mortalitatea a crescut brusc”. Cu toate acestea, conform Science News, creșterea mortalității nu a fost nediscriminatorie; a afectat în principal „oamenii de vârstă mijlocie, non-hispanici, în special pe cei fără studii universitare”.

Conform ambelor povești, care s-au bazat pe publicații ale economiștilor Universității Princeton, Anne Case și Angus Deaton, motivele scăderii speranței de viață au fost ceea ce cercetătorii au numit „moartea din disperare”. Astfel de decese sunt cauzate de mai mulți factori, toți mai degrabă sociali decât medicali. Printre acești factori se numără lipsa structurii și a sensului vieții, legăturile sociale sparte sau slabe la locul de muncă, pierderea legăturii cu biserica sau grupurile comunitare, ratele mari de divorț sau lipsa căsătoriei, abuzul de droguri și substanțe, alcoolismul și sinuciderea.

După cum scrie Leonhardt, „Este greu de imaginat un semn mai alarmant al bunăstării unei societăți decât imposibilitatea de a-și menține cetățenii în viață”. În timp ce înțeleg că oamenii educați pot fi mai puțin susceptibili la disperarea fatală, deoarece au mai multe distrageri de a-și umple mintea, criza profundă care a lovit societatea americană este omniprezentă. Nu am nicio îndoială că va afecta pe toată lumea din America și mult dincolo de granițele sale. După cum observă Case și Deaton, criza nu constă în capacitatea de a trăi, ci în a nu avea niciun motiv să o facă.

Oamenii nu sunt animale. Nu ne putem mulțumi să avem un loc unde să dormim și mâncare pentru hrană de la o zi la alta. Ca oameni, contemplăm viitorul, reflectăm asupra scopului vieții noastre și asupra libertății noastre de a ne conduce viața acolo unde vrem, presupunând că știm încotro vrem să o orientăm.

De asemenea, ca ființe sociale dezvoltate, trăim în sisteme sociale complexe care ne influențează constant, la fel cum noi influențăm sistemele. Când orice membru al societății este în criză, se răspândește de la persoană la persoană, la fel ca un virus. Nenumărate studii au arătat că atunci când oamenii din jurul tău sunt fericiți, șansele tale de a fi fericit sunt mult mai mari decât dacă oamenii din jurul tău sunt deprimați. Acest lucru este adevărat chiar dacă nu interacționați direct cu acei oameni. Prin urmare, atunci când un sentiment de lipsă de sens se răspândește prin societate, acesta trebuie tratat la nivel social, deoarece este de fapt o epidemie.

Problema, așa cum au remarcat deja Case și Deaton, este lipsa de sens în viață. Prin urmare, aceasta este problema pe care trebuie să o abordăm pentru a vindeca societatea. Cu cât așteptăm mai mult, cu atât depresia se va răspândi mai mult și va afecta lumea. Deja, milenarii găsesc fără gust cele mai multe lucruri care i-au entuziasmat pe părinții lor. Și fără un scop în viață, vor cădea în aceeași mlaștină care distruge generația părinților lor.

Prin urmare, pentru a opri răspândirea disperării fatale, trebuie să le oferim oamenilor un scop durabil. Un astfel de scop trebuie să fie mai mare decât viața lumească, deoarece oamenii au renunțat deja la găsirea unor obiective lumești care merită urmărite. Trebuie să le arătăm oamenilor că existența umană are un scop, că este posibil să ne simțim cu adevărat vii doar atunci când privim în afara cochiliei noastre personale și începem să examinăm lumea și oamenii din jurul nostru. Când începem să ne conectăm cu ceilalți, găsim sens în tot ceea ce facem. Dintr-o dată, fiecare acțiune și gândire a noastră are un impact – pozitiv sau negativ – și fiecare dintre noi contează, deoarece toți ne influențăm reciproc.

Doar atunci când vedem lumea printr-o perspectivă mai largă putem înțelege cât de important este fiecare dintre noi pentru umanitate. Când lucrăm pentru a îmbunătăți societatea, mai degrabă decât să acumulăm egoist bogăția, puterea și posesiunile, atunci tot ceea ce facem, spunem sau gândim devine important pentru toți cei din jurul nostru și pentru cei care vor veni după noi.

Viața nu este apreciată de cât de mult reușim să acumulăm, ci de cât de mult influenţăm societatea. Cei care întăresc societatea, care o fac rezistentă și animată, sunt cei ale căror vieți devin impregnate de sens, care continuă după ce anii lor pe Pământ s-au încheiat.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie | Add Comment →