Noul meu articol pe Linkedin “Provocarea imigrării, provocarea imigraţiei ”

Zeci de mii de imigranți ucraineni vin în aceste zile în Israel, reprezentând o provocare serioasă pentru țară. Pe de o parte, ei sunt refugiați care caută azil după un război brutal. Pe de altă parte, Israelul nu este ca orice altă țară, iar oamenii care vin aici trebuie să fie pregătiți și dispuși să-și asume sarcina de a fi israelieni, altfel absorbția lor va fi nereușită și vor supăra țara care le-a dat un refugiu. A fi israelian în sensul deplin al cuvântului este o mare provocare, iar a-i învăța pe oameni să facă parte din poporul Israel este o provocare pentru stat. Dar numai dacă ambele vor fi realizate, refugiații vor deveni israelieni și vor fi fericiți în noua lor casă.

În atacul terorist de marți seara din orașul ortodox Bnei Brak, două dintre cele cinci victime au fost ucraineni care au venit în Israel înainte de război pentru a lucra. O altă victimă a fost un ofițer de poliție arab israelian care s-a confruntat cu unul dintre teroriști și a fost împușcat în piept înainte să tragă înapoi și să-l ucidă pe atacator.

Teroarea nu face distincție între naționalități sau credințe și în multe privințe aceasta este esența traiului în Israel. Este un pământ care cere anumite trăsături de la locuitorii săi. Pentru cei care le posedă, este „un pământ bun și întins… unde curge lapte și miere” (Ex. 3:8). Pentru cei care nu posedă trăsăturile cerute, Israelul devine „o țară care își devorează locuitorii” (Numeri 13:32).

În acest moment, oamenii care trăiesc în Israel nu constituie o națiune. Ei sunt definiți ca israelieni, cel puțin rezidenții evrei se simt ca israelieni, dar definiția lor a ceea ce înseamnă a fi israelian variază foarte mult. Diviziunea este peste tot, disprețul reciproc este norma, iar țara este pe cale de a se destrăma intern. Într-un astfel de cadru, adăugarea ucrainenilor la dezordine nu va face decât să agraveze problemele.

Dar orice provocare este și o oportunitate. Dacă facem față provocării și lansăm un program național de consolidare a unității și solidarității în națiune, lămâia va deveni o limonadă dulce. Dacă nu o facem, va deveni o limetă foarte acră.

Solidaritatea nu se referă doar la noii veniți din Ucraina. A fost o problemă de la înființarea Israelului. La fel ca poporul israelian original, israelienii de astăzi provin din toate culturile lumii. Ei au emigrat în Israel din diferite stiluri de viață, standarde de viață, obiceiuri, tradiții și niveluri de educație. Însă, spre deosebire de strămoșii noștri care au ales să devină evrei, din cuvântul ebraic Yehudi, adică uniți, imigranții care au format Israelul de astăzi, mai ales după înființarea sa oficială în 1948, au fugit aici de persecuții sau dificultăți financiare, pentru a-și îmbunătăți securitatea personală şi situaţia financiară şi nu în scopul reunirii naţiunii.

Au existat excepții desigur, iar mișcările sioniste au avut o ideologie clară de reconstrucție a unui cămin evreiesc în mod specific în țara biblică a Israelului, dar mai ales după înființarea Statului Israel și într-o măsură chiar înainte, ideologia nu a fost factorul cheie în decizia de a emigra în Israel, dacă nu chiar deloc.

Totuși, chiar și atunci când sionismul era motivația, scopul nu era unitatea întregii națiuni mai presus de toate diferențele. Lipsa acestei aspirații a fost călcâiul lui Ahile al Israelului încă de la începutul mișcării sioniste.

Statul Israel va înflori și va fi în siguranță numai atunci când poporul său se va uni. Așa cum teroarea nu face distincție între națiuni și culturi, israelienii nu ar trebui să facă distincții, ci oricine trăiește aici ar trebui să aibă o singură ideologie: unitatea deasupra diferențelor.

Unitatea nu înseamnă să fim la fel. Dimpotrivă, atunci când oameni diferiți se unesc și formează o legătură strânsă, unitatea lor devine mult mai puternică decât cea a unor oameni similari. Efortul pe care trebuie să-l depună pentru a construi unitatea o face mult mai puternică decât cei care simt o afinitate firească unul față de celălalt.

În timp ce fondatorii statului nu au reușit să creeze unitatea în interiorul națiunii, ei erau foarte conștienți de vitalitatea acesteia pentru succesul nostru. Un exemplu notabil în acest sens a fost David Ben Gurion, liderul comunității evreiești din Israel înainte de înființarea Israelului și primul prim-ministru al țării. Ben Gurion a scris: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” este porunca supremă a iudaismului. Cu aceste trei cuvinte [lungimea propoziţiei în ebraică] s-a format legea eternă, umană a iudaismului… Statul Israel va fi demn de numele său numai dacă structurile sale sociale, economice, politice și judiciare se bazează pe aceste trei cuvinte eterne”.

Până astăzi nu am putut trăi după aceste trei cuvinte eterne. Poate că provocarea pe care o aduc refugiații ucraineni statului Israel va declanșa o încercare sinceră de a crea acea unitate atât de necesară.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie | Add Comment →