Noul meu articol pe Linkedin “Tragedia bunurilor comune este realitatea noastră”

Un termen larg cunoscut, cel puțin în mediul academic, este „tragedia bunului comun”. Termenul „bun comun” descrie o resursă pe care toată lumea o poate folosi gratuit, cum ar fi aerul. Profesorul de drept la Facultatea de Drept de la Harvard Lawrence Lessig explică că tragedia este că atunci când există o cantitate limitată de bunuri comune, concurența asupra acestora duce la epuizarea lor, deoarece oamenii lucrează din interes propriu, în timp ce dacă ar fi fost atenți, toată lumea ar fi avut suficient din ele.

Până de curând ne-am gândit că putem emite în atmosferă cât de mult gaz ne dorim, fără consecințe. Drept urmare, am poluat întreaga atmosferă a Pământului. Ne-am gândit că putem arunca în oceane la infinit, dar am poluat toate oceanele Pământului. Am epuizat rezervoarele de apă dulce ale Pământului, am contaminat solul Pământului și am transformat întreaga noastră planetă într-un loc abia locuibil. Am provocat o tragedie mondială a bunurilor comune și acum plătim pentru asta. Ultima noastră soluție este un efort comun de a ne schimba comportamentul dar pentru a ne schimba comportamentul, va trebui să ne schimbăm pe noi înșine, chiar de la temelia ființei noastre.

Ecologistul Garrett Hardin a popularizat conceptul de tragedie a bunului comun într-un eseu intitulat „Tragedia bunurilor comune: problema populației nu are o soluție tehnică, are nevoie de o extindere fundamentală a moralei”. În cartea sa Viitorul ideilor, Lessig citează explicația lui Hardin: „„Imaginați-vă o pășune deschisă tuturor” scrie Hardin, și luați în considerare comportamentul așteptat al „păstorilor” care cutreieră acea pășune. Fiecare păstor trebuie să decidă dacă mai adaugă un animal la turma sa. Luând o decizie de a face acest lucru, scrie Hardin, … păstorul beneficiază de încă un animal, totuși toată lumea suportă costul, deoarece pășunea are o vacă în plus la consum. Și aceasta definește problema: orice costuri există în adăugarea unui alt animal sunt costuri pe care alții le suportă. De beneficii însă se bucură un singur păstor. Prin urmare, fiecare păstor are un stimulent să adauge mai multe vite decât poate suporta pășunea în ansamblu. …Aici este tragedia. Fiecare om este blocat într-un sistem care îl obligă să-și mărească turma fără limită într-o lume care este limitată. Ruina este destinația către care toți oamenii se îndreaptă, fiecare urmărindu-și propriul interes, într-o societate care crede în gratuitatea bunurilor comune. Gratuitatea bunurilor comune aduce ruină tuturor”.

Cu toate acestea, Hardin concluzionează în articolul său: „Educația poate contracara tendința naturală de a face un lucru greșit, dar succesiunea inexorabilă a generațiilor are nevoie ca baza acestei cunoașteri să fie în mod constant reîmprospătată”.

Hardin și-a scris lucrarea în 1968, când conștientizarea impactului comportamentului nesăbuit al umanității era la început. De atunci nu am mai învățat nicio lecție. Nu ne-am reîmprospătat educația; nici măcar nu am început.

Bunurile comune gratuite ale Pământului sunt finite, deși am dori să credem contrariul. „Folosirea bunurilor comune ca o groapă de gunoi nu dăunează publicului fără condiții de frontieră, deoarece ele nu există public” scrie Hardin în legătură cu primii coloniști albi din SUA. Dar „același comportament într-o metropolă este insuportabil”.

Acum că am epuizat bazinul de aer proaspăt al Pământului, apa proaspătă și sursele de hrană, deficitul începe să ia amploare. În mod alegoric, ne-am împrumutat de la un magazin care părea să nu aibă proprietar, dar ne-am înșelat, iar acum acesta încasează datoria.

Cu toate acestea, putem evita catastrofa iminentă a epuizării. Dacă aplicăm (în sfârșit) autoeducația de care avem atât de mare nevoie să o aplicăm, vom descoperi că există o mulțime de hrană, aer proaspăt și apă proaspătă pentru toți. Producem deja mult mai mult decât consumăm. Dacă am avea simțul responsabilității reciproce, iar mărfurile ar ajunge efectiv către oamenii care au nevoie de ele, am reduce producția atât de dramatic încât nu ne-am face griji cu privire la cotele de emisii și alte limitări.

Rădăcina problemei noastre nu este că epuizăm Pământul, ci că încercăm să ne distrugem sau măcar să ne controlăm unii pe alții. Drept urmare, provocăm întregii naturi și nouă înșine o tragedie existențială.

Ne vom putea schimba modus operandi doar dacă ne schimbăm motivația, de la a-i distruge pe alții la a-i construi. Când vom realiza că putem înflori doar într-un mediu social înfloritor, vom începe să ne gândim la ceilalți într-un mod constructiv și prosocial și apoi vom transforma lumea.

Acesta este motivul pentru care astăzi, un proces educațional de instalare a conștientizării că toți suntem dependenți unii de alții în toate privințele ar trebui să fie componenta esențială, piatra de temelie a oricărui program menit să atenueze orice problemă: de la depresie la defrișare.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie, Educatie integrala | Add Comment →