Michael Laitman, în The Times of Israel: “Şansa care ne-a fost dată acum 73 de ani, astăzi”

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a votat în favoarea unei rezoluții, care a adoptat planul de împărțire a Palestinei, care a deschis calea înființării statului Israel. Pentru refugiații evrei din Holocaust, această rezoluție însemna speranța unei vieți mai sigure, într-un stat evreu. Pentru puterile mondiale, a fost o modalitate de a-şi ușura povara conștiinței, după ce nu au făcut nimic pentru a salva evreii de-a lungul războiului și chiar au împiedicat evadarea lor cât timp era încă posibil. Pentru lume, a fost un contract nescris, nerostit și, probabil, involuntar între evrei și umanitate, în care lumea urma să le dea evreilor un stat suveran, iar evreii să construiască în el un model de națiune care să servească drept „o lumină pentru națiuni”.

După o bătălie eroică, organizația paramilitară a așezării evreiești din Palestina a respins cele șase armate arabe invadatoare din Egipt, Irak, Siria, Iordania, Liban și Arabia Saudită, care s-au alăturat forțelor armate ale rezidenților arabi din Palestina și au înființat statul Israel. Era timpul să începem să împlinim angajamentul Israel față de lume.

Atunci au început necazurile. Israelul a fost înţesat de diviziuni de la bun început. Grupurile sioniste s-au luptat între ele asupra puterii și asupra modului de a conduce lupta pentru înființarea statului Israel. Odată ce Israelul a primit suveranitatea, aceste lupte nu s-au diminuat, ci s-au intensificat. Valurile de imigrație din țările arabe și războiul au devastat țările europene, au creat noi enclave culturale și fiecare sectă a batjocorit celelalte secte. Mulți evrei din țări mai sărace, în special țări musulmane precum Maroc, Libia și Irak, au fost trimiși în orașe departe de centrul țării și au devenit ceea ce este cunoscut sub numele de „al doilea Israel”.

În iunie 1967, o altă nenorocire a lovit Israelul: După ce a fost amenințat și hărțuit de țările vecine și după ce a realizat că nu există nicio speranță de a evita un alt război, Israel a deschis focul. În termen de șase zile și cu relativ puține victime, Israelul a învins și cucerit teritorii din Egipt, Siria și Iordania, inclusiv Orașul Vechi din Ierusalim. În timp ce triumful militar a fost o binecuvântare foarte necesară, mândria de sine pe care a adus-o a fost o plagă pe care nu am reușit să o înlăturăm, în ciuda tuturor anilor care au trecut și a tuturor eșecurilor pe care le-am suferit de atunci.

Hubris-ul acela nu a făcut decât să înrăutățească separarea noastră, iar Israelul a devenit un model de diviziune, înstrăinare, ură internă și viclenie, opusul obiectivului nostru menit, de a fi aici. În loc să reparăm separarea care a provocat ruina Templului și a exilului de acum două milenii, întoarcerea noastră în Israel pare să fi reînviat dușmănia din poporul evreu, iar antica ură neîntemeiată reapare.

Poporul evreu este foarte avizat și intransigent. Aceasta este natura noastră și nimic nu o va schimba. Nici nu ar trebui să se schimbe. Nu pentru noi ni s-a dat această încăpăţânare, ci tocmai pentru a servi drept model pentru lume. Trebuie să renunțăm la ideea că ne putem schimba vreodată părerea. În schimb, trebuie să ne concentrăm pe creșterea unității deasupra diferitelor noastre păreri. Nu trebuie să ne concentrăm pe această sau acea morală sau ideologie, deoarece acestea doar ne separă. Mai degrabă, ar trebui să ne străduim să ridicăm valoarea unității în sine!

Doar dacă ne concentrăm asupra unirii deasupra diferențelor dintre noi, vom găsi adevăratul merit al diferențelor, valoarea reală în fiecare viziune distinctă și beneficiile unirii deasupra lor. Dacă ne unim deasupra opiniilor noastre opuse, vom crea o entitate care funcționează așa cum o face orice organism, în care organele diferite și adesea opuse, lucrează în armonie, pentru a crea o ființă vie solidă și sănătoasă. Dacă orice parte a corpului ar deveni slabă sau dezintegrată, ființa vie ar muri. Dacă toate organele funcționează la maximum, atunci organismul este cel mai sănătos și mai puternic.

Dacă Israelul va face pace între sectele sale în luptă, lumea va privi și va învăța din exemplul său. Dacă Israelul nu o va face, lumea va regreta că a fost de acord cu crearea statului evreu în primul rând și va lua toate măsurile necesare pentru a-l elimina. Israelul, în acest sens, depinde de el însuși. Relațiile sale interne vor determina viitorul său extern. Nicio altă țară din lume nu se află în această poziție.

În ebraică, cuvântul shalom [pace] provine din cuvântul hashlama [completare]. Dacă facțiunile care se luptă în poporul evreu învață să se completeze reciproc, mai degrabă decât să concureze și doresc să se anihileze reciproc, vor beneficia, lumea va beneficia și va exista pace, atât în ​​sensul complementării, cât și în sentimentul de liniște și relații bune. Dacă facțiunile din Israel nu reușesc să se unească deasupra diferențelor lor și să se completeze reciproc, atunci vom rata ocazia pe care ne-a dat-o lumea pe 29 noiembrie 1947, iar statul Israel nu va putea supraviețui.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie, Educatie integrala | Add Comment →