Familia – o reînnoire permanentă

Întrebare: Aţi spus că este posibil să trezim, cu ajutorul minţii, emoţie şi emoţia trezeşte forţa iubirii. După ce am auzit asta, o bucurie a pus stăpânire pe mine, bucurie pe care am resimţit-o toată ziua. Spre seară, nu eram obosit deşi am muncit până târziu.

Mai mult, acolo unde predau, sentimentul iubirii şi bucuriei a trecut şi la elevi. Într-o oră, erau „prinşi” de sentimentul meu. Şi în general, toată lumea cu care am intrat în contact în acea zi s-a impregnat de acest sentiment.  Şi astfel am dat atenţie faptului că este o legătură clară între iubire şi fericire. Ce este această legătură?

Răspuns: Fericirea este colaterală şi reprezintă o dovadă că te afli în sentimentul corect. Bineînţeles, este posibil să simţi asta şi când comiţi crime, dar dacă vine ca rezultat al unei acţiuni bune, reiese şi dovedeşte faptul că acea acţiune a fost făcută într-un mod corect.

Întrebare: Presupunând că mintea poate trezi forţa iubirii, este ea pregătită să trezească dorinţa în noi?

Răspuns: Totul depinde în mod special de minte, de creier. Totul se află în cap. Venim pe lume ca nişte „mici animale săbatice” şi apoi începem să adoptăm valori de la mediu, de la părinţi, de la grădiniţă, şcoală, televizor, Internet şi alte forţe din afară. Toate valorile care se cristalizează mai târziu stabilesc toată fericirea şi toată dezamăgirea mea.

În cele din urmă, totul este artificial, totul este în funcţie de discernămintele pe care le dobândim din exterior. La început, discernămintele au fost mentale, dar apoi, prin influenţa mediului, devin o unitate de măsură potrivit căreia îmi evaluez condiţia; şi, drept rezultat, sunt fericit sau trist. Dacă mă adaptez la unitatea de măsură a mediului, este plăcut pentru mine, dacă nu, mă întristez.

Deci totul în mine este construit conform minţii, care se combină cu înţelegerea primordială, neprejudiciată a copilului şi, pornind de la ea, este modelată o imagine interioară, care face posibilă auto-evaluarea, rea sau bună. Nu am nimic fundamental sau de bază care să-mi aparţină mie, totul depinde mai degrabă de părerea mediului. De aceea, oamenii care trăiesc izolaţi într-o pădure, şi cărora, comparaţi cu noi, le lipseşte totul, pot fi fericiţi în ceea ce priveşte viaţa, din moment ce, potrivit unităţii lor de măsură, au tot ce le trebuie. Pentru noi, asta ar reprezenta o soartă crudă, în timp ce ei sunt fericiţi cu partea lor.

Aici este ascunsă cheia fericirii.

Întrebare: Forţa atracţiei în cuplu care apare în mod spontan se estompează cu timpul…

Răspuns: Corect, entuziasmul de la început nu durează mult. Potrivit datelor biologilor, secreţia de hormoni durează trei ani. În mod accidental, putem să luam artificial hormoni şi „să aprindem flacăra”. Este posibil. Dar entuziasmul natural este de, cel mult, trei ani. Tot ei spun că aceasta este perioada de timp care ar fi suficientă pentru un bărbat să sprijine o femeie înainte de a da naştere şi pe parcursul celor doi ani de alăptat. Cu alte cuvinte, natura nu leagă mai mult de-atât un bărbat de o femeie şi de un copil.

Este evident că, în prezent, ca rezultat al diverselor influenţe exterioare, condiţiile s-au schimbat. Dar există un temei în biologia umană.

Astfel, la început, pasiunea noastră are un caracter hormonal şi, mai târziu, putem să o reînnoim cu ajutorul muncii mentale a amândurora, cea care face posibil să dăm formă unui sentiment despre partener.

Dar, înainte de toate, trebuie să clarificăm de ce atracţia naturală slăbeşte. Ar putea fi vorba despre probleme fizice, deşi acestea sunt cazuri izolate.

Aş presupune că este vorba despre probleme psihologice în 90 la sută dintre cazuri. Şi aici, un joc rezolvă totul. Pentru că dacă este deja vorba despre psihologie, atunci totul este în mâinile noastre, putem rezolva aceste probleme. Este clar că trebuie să păstrăm relaţiile sexuale între parteneri şi este nevoie să-i excite pentru că asta le dă sentimentul de conexiune. Asta pentru că, fără un astfel de sistem de relaţii, familia nu ar mai exista pentru mult timp în adevărata ei formă şi nici ca o legătură oficială. În lipsa contactului fizic, nu există niciun sentiment de intimitate, de împărtăşire, de unitate familială. Astfel o construim. Şi de aceea suntem obligaţi să ne străduim să avem relaţii sexuale constante, să facem un angajament faţă de partener cu care ambii parteneri sunt de acord.

Întrebare: Şi dacă partenerii nu vor acest lucru?

Răspuns: Atunci, trebuie să-i ajutăm să vrea asta. Relaţiile sexuale sunt obligatorii atâta vreme cât sunt posibile. Iar cuplurile vârstnice se pot îmbrăţişa. În viaţa de familie, cât de mult contact fizic posibil este obligatoriu, din moment ce nimeni nu poate anula legile naturii.

Întrebare: Ce este de făcut dacă cineva îşi pierde partenerul?

Răspuns: Repet, este vorba despre un joc mental şi nimic altceva. Cu ajutorul potrivit, este posibil ca o persoană să aibă noi preferinţe şi ar putea să înceapă să fie atras de blonde sau brunete, de femei slabe sau grase. Toate astea sunt impuse din exterior. Deci, de ce ar fi imposibil să-l forţăm să fie atras de soţia lui, să o vadă într-o lumină diferită? Pentru că, în cazul în care contactul fizic cu ea aduce reînnoire, atunci conexiunea dintre ei nu se va sfârşi.

Problema noastră este că fiecare aspect al vieţii noaste pe care nu-l împrospătăm devine o rutină. Asta se întâmplă în toate aspectele. Doar copiii ne aduc satisfacţie tot timpul cu ceva nou, şi acesta este motivul pentru care continuăm să-i iubim. Dacă nu ar creşte, am lăsa tot ce are legătură cu ei. Dar ei cresc, stimulându-ne tot timpul; tot timpul, ei trezesc copilul din fiecare dintre noi şi nu ne lasă niciun moment de răgaz.

Deci, în relaţia dintre parteneri, ne lipseşte jocul; de aceea, ne pierdem interesul unul faţă de celălalt şi ne uităm unul la altul ca la un obiect sau ca la o piesă de mobilier. Deci, ce este de făcut? În interior, să înlocuim „piesa de mobilier”.

Trebuie să înţelegem aici psihologia umană. În esenţă, cum ne putem înnoi unul pentru celălalt? Cum este posibil să ne încântăm din nou partenerul? În multe culturi orientale vedem exemple asemănătoare, femeia dansează în faţa bărbatului, cântă împreună şi apoi se aşează şi mânâncă delicatese…

Metode asemănătoare au fost acceptate în generaţiile dinainte. Dar astăzi, noile tehonologii, munca istovitoare şi ritmul vieţii din ce în ce mai alert, îi goleşte de conţinut. Suntem atât de superficiali încât este o minune că instituţia familiei există încă. Este uimitor că unii oameni pot păstra structura familiei fără înnoire, fără atracţii hormonale, fără speranţa unei noi surse a vieţii, unei noi plăceri… din cauza egoului care a crescut timp de mii de ani, deja mulţi nu mai simt nevoia pentru familie; tot ceea ce este lăsat este presiunea exterioară.

Întrebare: Deci, cum putem descoperi la partener ceva nou? Până la urmă, este tot aceeaşi persoană.

Răspuns: Am oferit deja o reţetă pentru asta; este necesar să împrospătăm mereu relaţiile dintre noi, să punem o viaţă nouă în iubire şi devotament, să ne îndreptăm către concesie şi apropiere. Atunci, noile porţii ale egoului ne vor împinge, tot timpul, cu paşi noi, unul spre celălalt.

Dacă muncim deasupra egoului, atunci va fi mereu o reînnoire, pentru că cel care îşi va lăsa capul jos şi va ceda din teritoriu, va face posibil ca celălalt să intre acolo. Fiecare îşi doreşte ca partenerul să intre, să-l pătrundă din ce în ce mai mult, printr-o conexiune între ei. Vrem să fim ca două naturi îngemănate.

Şi atunci vom experimenta, cu adevărat, reînnoirea permanentă. Egoul nostru se va shimba permanent şi va creşte, diferite perturbaţii vor intra şi va trebui să muncim deasupra lor. Va fi ca un joc; este necesar să găsim soluţia pentru a ne ajuta unul pe altul tot timpul. Egoul ne îndepărtează mereu unul de altul, se întoarce în colţul lui, şi noi vrem din nou să ne apropiem cu forţă şi să menţinem conexiunea. Trezim mereu conflicte şi dorinţe, cochetând între schimbările de stare, respingând şi apropiind din nou. Şi toate aceste schimbări interioare înnoiesc totul în relaţiile dintre noi, inclusiv relaţiile sexuale. De fiecare dată când reuşim să ne apropiem unul de celălalt, ne dorim şi apropierea trupească ca rezultat al conexiunii pe care am dobândit-o.

Uneori, se întâmplă ca, la nivel subconştient, să trezim unele conflicte familiale şi apoi, când am încheiat unul cu celălalt, să mergem în dormitor. Un alt exemplu este despre lei – pentru ei, este greu să se împerecheze într-un mod natural, deci este ca şi cum se luptă şi apoi se sfârşesc unul pe altul. Deci, pentru a trezi pasiunea trebuie să fim „un ajutor împotrivă”, forţa care se opune. Altfel, nu reuşim. Acestea sunt regulile generale ale jocului care conduce totul. Mereu depinde de mine să trezesc o forţă negativă pentru a scoate în evidenţă o cauză pozitivă. Vezi că totul din natură este înclinaţia rea şi că nu există în ea nicio forţă pozitivă. De aceea, pentru ca în ciuda a toate astea să menţinem conexiunea, avem nevoie să profităm chiar de stimularea răului, a „ajutorului împotrivă”.

Întrebare: Să luăm un cuplu mediu cu probleme obişnuite şi cu multe certuri familiale. Pe lângă asta, unul dintre parteneri nu se mai simte atras de celălalt. Şi prin metoda integrală, intră într-un proces în care se apropie unul de altul. Cum va decurge asta?

Răspuns: Partenerii vor depăşi certurile şi chiar se vor folosi de ele. Noua muncă în comun va trezi noi dispute între ei, dar acum ei controlează lipsa lor de înţelegere, ei pricep ce li se întâmplă şi că aşa trebuie să fie totul. Sub o astfel de formă, procesul este controlat de ei crează „un teritoriu comun” deasupra certurilor lor. În acest teritoriu simt opoziţia unuia faţă de celălalt pentru că aparţin celor două sexe diferite, şi, în acelaşi timp, sunt conectaţi într-o structură, într-un sistem. Asta produce atracţie reciprocă, inclusiv apropiere trupească.

Mai mult decât atât, în cadrul conexiunii reciproce reînnoite, voi primi plăcere mult mai mare.

Atât plăcerea umană cât şi plăcerea spirituală se vor adăuga plăcerii fizice, şi acestea sunt adăugiri cu greutate. Prin conexiunea dintre trupuri, simţim dintr-o dată ceva mai măreţ, o plăcere din ce în ce mai mare care apare şi erupe, o plăcere mult mai pătrunzătoare care pare să dispară, dar care arde înăuntru ca o scânteie a Luminii superioare care licăre în interiorul împerecherii noastre… pentru că am ajuns la asta cu ajutorul concesiilor reciproce în numele unităţii la nivelul „Adam – om”, şi vrem doar să adăugăm la asta componenta fizică pentru a completa imaginea.

Întrebare: Deci, de ce în viaţa obişnuită, certurile nu crează  astfel de atracţie?

Răspuns: Din moment ce cuplul nu realizează a doua parte a muncii, certurile dintre ei nu sunt în balanţă cu altceva, şi astfel ele ucid dorinţa. Mai simplu, cum să mă pot bucura de partenerul meu dacă nu mă atrage?

De aceea, dacă un cuplu nu se poartă cu înţelepciune şi certurile dintre ei ucid atracţia sexuală, asta trezeşte o separare din ce în ce mai mare; în cele din urmă, este posibil să ducă la divorţ. De partea cealaltă, „reacţia corectă” face posibilă folosirea „combustibilului” certurilor pentru a păstra pasiunea reciprocă, inclusiv pasiunea sexuală. Înclinaţia rea a fost creată doar pentru a fi transformată în bună. Astfel suntem construiţi. Deci haideţi, să fim înţelepţi şi să folosim oportunităţile care ni se oferă.

Întrebare: Dacă o ceartă evoluează între noi, cum poate fi folosită corect? Cum este posibil să nu fim înghiţiţi de ea?

Răspuns: În primul rând, depinde de mine să mă opresc. Mai mult decât atât, depinde de mine să mă opresc pentru a da un exemplu partenerului. „Apăs frâna” ca o demonstraţie. Uneori, partenerii învaţă asta după ani de experienţă şi reuşesc să rămână „tăcuţi” la momentul potrivit.

Şi, mai departe, este necesar să şi folosim aceste conflicte ca să le transformăm în ceva bun. Pentru că ele vor fi trezite mereu până la capătul zilelor noastre, dacă vicisitudinile vieţii nu ne obişnuiesc în mod automat cu înţelegerea reciprocă, „cu mersul printre picături”, cu mascarea conflictelor fără să ne rănim unul pe altul. În general, văd o viaţă şi o lume minunate mereu, trăiesc într-o familie fantastică, am o soţie minunată şi spun asta deschis. Şi ea răspunde prin a mă lăuda pentru că sunt un om înţelept şi nobil, un tată fantastic şi aşa mai departe. Poate că totul e pe dos, dar am devenit deja „părtinitor” şi asta este bine. Aşa trebuie să lucrăm unul cu altul. Nu face nicio diferenţă cine suntem; oricine vede în partener culmea frumuseţii, înţelepciunii, dreptăţii şi a altor virtuţi. Până la urmă, nu există criterii fixe, nu există adevăr absolut. Totul se va întâmpla aşa cum vrem noi. Din moment ce ne-am hotărât să ne uităm unul la altul ca la culmea perfecţiunii, acest tablou se va picta de la sine pentru noi.

Este evident că acest lucru nu este posibil fără cursuri pregătitoare care ne vor învăţa cum să ne jucăm corect, fără „minciunele”. Şi chiar după aceea, trebuie să învăţăm împreună cu alte cupluri o dată sau de două ori pe săptămână. Trebuie să înţelegem că este vorba despre un joc care cere mereu mai mult. De aceea avem nevoie de facilitatori sensibili, pe cât de mult posibil împreună cu sprijinul mediului mai larg, şi apoi succesul este asigurat.

În esenţă, un joc foarte profund este ascuns aici, ne jucăm împotriva egoului celuilalt şi astfel îl ajutăm să se ridice deasupra lui, datorită iubirii. Deşi pare că doar măgulesc, că îi admir egoul, nu este aşa. Îi dau un exemplu care îl încurajează să facă acelaşi lucru pentru mine.

Şi acesta nu este încă un joc cu adevărat; el devine un sistem de relaţii adevărate între noi. În schimbul standardelor hollywoodiene şi cele ale televiziunilor, ne dezvoltăm propriile noastre valori, începem să ne apreciem mai mult unul pe altul şi atunci fiecare devine o sursă de plăcere pentru celălalt. Cine altcineva mi-ar spune cât sunt de fantastic? Cine altcineva s-ar raporta la mine ca şi cum sunt „întreaga lume”?

Şi în continuare voi descoperi că nu am astfel de relaţii fascinante şi inovatoare ca acestea cu nimeni altcineva, şi în raport cu ele, restul pare secundar, neadevărat. De aceea alte femei nu mă interesează; cu siguranţă că aş descoperi în ele lipsa sentimentului adevărat, nu ceea ce există în familie. Pentru că aici sunt respectat, apreciat ca persoană, ca bărbat, preţuit mai presus de orice.

Aceasta este doar influenţă psihologică; vorbele partenerului mă pătrund şi lucrează la sistemul intern, inclusiv sistemul nervos, hormoni, şi aşa mai departe. Ca rezultat al acestei metode, suntem cu toţii asiguraţi că un partener va fi conectat la el şi la nimeni altcineva.

Totul depinde de apropierea de o persoană, ne facem griji pentru ea, o lăudăm şi o slăvim, şi ea „se topeşte” de la toată această fericire ca un copil care se bucură de laude. Deci cum mă mai poate părăsi apoi? În esenţă, devin pentru ea singura persoană din lume care îi este devotată din toată inima.

Dar reciprocitatea este importantă aici, din moment ce iubirea doar dintr-o singură parte creşte dispreţul. Dacă cineva mă iubeşte necondiţionat, pentru totdeauna, atunci relaţia mea faţă de această persoană nu mai este importantă pentru mine. Egoul îmi spune că „socoteala cu această persoană este deja încheiată” şi că este a mea pentru totdeauna. Asta se întâmplă în general cu părinţii care simt pentru copiii lor o iubire absolută.

De aceea, totul depinde doar de reciprocitate. Este clar pentru amândoi că, mereu, fiecare se depăşeşte pe sine şi trece prin schimbări de stare. Şi dacă acţionăm corect, atunci, mulţumită concesiilor reciproce, procesul continuă natural. Muncim unul cu celălalt la anularea reciprocă benefică, cedăm, ne supunem pentru a ajunge la o conexiune din ce în e mai puternică între noi. Începem să apreciem această conexiune şi ne trage din ce în ce mai adânc. Şi între timp, egoul se schimbă permanent în noi într-un mod corect, ca un motor special care ne îndreaptă către turbulenţele familiale care sunt create intenţionat.

Şi treptat devenim conştienţi de esenţa interioară, de imboldul interior, de forţa vie care ne cuprinde împreună, care trezeşte în mod intenţionat impulsul interior. Descoperim că totul provine de la această sursă care ne trezeşte la acest „joc” cu ajutorul mişcărilor reciproce, înainte şi înapoi, înăuntru şi în afară, la dreapta şi la stânga.

Şi la finalul problemei, simţim reînnoire fără sfârşit. În faţa mea nu se află doar o persoană, ci mereu o nouă persoană. Nu văd această imagine corporală ci esenţa care schimbă, imaginea ei interioară. Descopăr dintr-o dată că am dat peste jocul vieţii mele, şi schimbările permanente din el mă aduc la sursa plăcerii care nu se află nicune altundeva.

Dar aici nu se cere teorie, mai degrabă practică: ateliere, exerciţii, lecţii acasă în cadrul familiei conform materialului pe care îl învăţăm, şi aşa mai departe. Şi atunci cu toţii împreună vom dobândi un nou sentiment şi înţelegere.

Întrebare: Cum se întâmplă asta exact? Să o descriem ca pe o schimbare din punctul de vedere al partenerului.

Răspuns: Ea îi spune mereu soţului că el este o persoană unică, minunată, profundă, talentată, înţelegătoare şi cât de mult îl apreciază. Astea nu sunt doar complimente pe care le risipim pe copii, ci sunt complimente pentru cineva care este deja un băiat mare; indirect, dar logic, realitatea. Ea îşi „hrăneşte” soţul cu ele atât de mult încât el începe să se identifice cu adevărat cu imaginea pe care ea o descrie.

Ca rezultat al acestui lucru, el se simte perfect şi acum, datorită acestei perfecţiuni a relaţiei lui cu ea, el trebuie să îndeplinească aceste criterii. De aceea, soţia lui îl obligă să facă mai bine, şi nu poate să mai fugă de această responsabilitate.

În cele din urmă, soţul primeşte siguranţă, dar şi un impuls penru a dovedi. Şi aici soţia adaugă „arma ei feminină”; îi arată că îl doreşte, că îl aşteaptă şi că se bucură de tot ce vine de la el. În general, ea „înghite” egoul lui, dar nu într-o manieră grosolană, ci delicat, şi alături de asta, arată puţină dorinţă de a se apropia de el, de fi în contact cu personalitatea lui minunată. Fără îndoială, asta influenţează natura masculină şi îl forţează pe partener să răspundă corespunzător.

Reînnoirea se compune aici din două stări:

  • În primul rând, complimente din parte soţiei pentru soţ
  • În al doilea rând, dorinţa ei de a se uni cu el

De aceea, munca esenţială este mai ales a ei. Şi, după părerea mea, este bine că natura a aranjat lucrurile astfel, pentru că femeia este mai pregătită pentru asta.

În ceea ce-l priveşte bărbat, trebuie să-i furnizăm cel puţin o înţelegere minimă a ceea ce se întâmplă, astfel încât el nu va ignora eforturile soţiei sale şi va înţelege că, alături de el, ea construieşte o familie nouă, o conexiune nouă şi un cuplu nou.

Întrebare: Şi în esenţă, de ce sunt relaţiile sexuale atât de importante în familie?

Răspuns: Un prim motiv este acela că, fără ele, nu ar exista o generaţie viitoare. Aceasta este diferenţa esenţială dintre oameni şi animale, care sunt satisfăcute cu o singură întâlnire care asigură generaţia viitoare. Cu ele, acest lucru se întâmplă în mod instinctiv, adesea în anumite anotimpuri determinate de natură, iar apoi cuplul se separă, iar taţii nici nu-şi recunosc puiul.

Oamenii se află deasupra timpului, noi avem nevoie de o familie permanentă şi stabilă care formează cadrul pentru unitate între noi. Asta deoarece copilul, în contrast cu animalele, are nevoie de grijă pentru mult timp. Doar după cel puţin cincisprezece ani o persoană „stă pe propriile picioare” după ce a primit multe exemple de la părinţi, rude, prieteni şi cunoştinţe. Este nevoie de mut timp şi efort pentru a transforma un copil într-un om mare, şi în numele acestui lucru trebuie să construim un mediu pentru el.

Acest lucru nu este ca „un viţel de o zi se numeşte taur”. El este în esenţă ca un taur adult, dar doar la o scară mai mică. Stă deja pe propriile picioare şi aleargă după mama lui, şi ceea ce-i lipseşte sunt doar kilograme în plus, dar nu o maturizare interioară.

Copilul se naşte neajutorat. Trebuie să dobândească înţelepciunea vieţii şi alte trăsături care nu sunt transferate de la părinţi. Ca să ajungă om, are nevoie de o familie, de prieteni, de o mulţime de exemple, de impresii din partea mediului. Şi de aceea mama nu-i poate acorda toate astea de una singură.

De aceea, chiar dacă lăsăm de-o parte toate scopurile înalte, continuitatea speciei umane are nevoie de o societate largă, care include: tată şi mamă, bunic şi bunică, alte persoane şi apoi proprii lor copii şi nepoţi. Fiecare dintre ei le transmite celorlalţi experienţa acumulată şi acest sistem se măreşte şi cuprinde întreaga umanitate. Nu mai este cazul în zilele noastre; o persoană are nevoie de întreaga lume pentru o dezvoltare normală.

Întrebare: Partenerii trebuie să mai aibă relaţii sexuale după naşterea copiilor?

Răspuns: Dacă nu există relaţii sexuale între ei, nu există familie. Lipsa conexiunii corecte între părinţi se va vedea în tot, din moment ce este vorba despre originea vieţii. La nivel corporal, aceasta este cea mai puternică legătură care poate exista printre formele vii. La animale este un instinct, la oameni este deasupra instinctelor şi face posibilă continuarea vieţii împreună. De aceea, avem nevoie de înţelegere reciprocă a tot ceea ce priveşte legătura corporală. Partenerii trebuie să se bucure unul de altul la toate nivelurile, dar la final, trebuie să fie un singur întreg pentru a putea să se mişte împreună.

Chiar şi copiii simt când o conexiune este corectă sau incorectă între tată şi mamă. Asta influenţează tot restul vieţii lor.

Până de curând, o persoană nu putea fără familie să facă rost de tot ce-i era necesar. Dar în vremurile recente, am ajuns la o stare în care oamenii nu cer mai mult de la familie, pentru că pot să se alimenteze cu tot până la vârste înaintate şi chiar şi în cazul unui dezastru neprevăzut.

Şi în ciuda a toate astea, potrivit naturii, o persoană a fost creată ca o formă de viaţă care are nevoie în permanenţă de un mediu, având în vedere că în stadiul actual este mai slab decât animalele pentru că nu se poate descurca fără haine, adăpost, un sistem de aprovizionare cu mâncare, căldură şi răcoare, şi multe alte lucruri pe care i le furnizează mediul în mod special.  De aceea, izolarea şi îndepărtarea sunt defectele care se revelează astăzi. Este nevoie de cursuri instituţionalizate despre căsătorie şi, împreună cu acestea, despre vechile mecanisme. Deşi părinţii trăiesc în înţelegere, copiii au propriile lor vieţi în spatele uşilor închise, lângă calculator, părinţii nu sunt interesaţi de ei şi doar îi lasă în pace.

De aceea, în zilele noastre, nu există exemple pentru o viaţă de familie corectă şi rolul ei în dezvoltarea umană. Nu trebuie să ne aşteptăm la nimic bun dacă nu muncim cu oamenii şi nu le explicăm care este conexiunea corectă. Doar pentru o astfel de familie va exista forma corectă şi copiii vor avea parte de exemple care îi vor aduce înapoi la relaţiile umane, de la relaţiile virtuale pe Internet.

Din Discuţie despre Educaţia Integrală, 01.08.2013

Discuții | Share Feedback | Ask a question




"Kabbalah" Comentarii RSS Feed