Să salvăm iubirea de la uitare

Oricine ştie că viaţa de familie nu este uşoară, şi nu ar trebui să fie lăsată să intre în derivă. Dacă noi, ca şi cuplu, avansăm pe calea dezvoltării reciproce, putem defini trei „teritorii” în relaţia noastră:

  • Teritoriul indivizibil, unde iubirea domneşte între noi;
  • Teritoriul comun, unde suntem în înţelegere şi analizăm. Acesta este un loc al liberului arbitru pe care putem de asemenea să-l umplem cu iubire;
  • Teritoriul individual, al fiecăruia, unde celălalt partener nu intră niciodată. Aici, o persoană priveşte lucrurile din propriul său punct de vedere, preferă ceva, nu acceptă altceva, chiar dacă în pofida celuilalt, şi se gândeşte la ceva care îi aparţine doar lui. Până la urmă, suntem cu toţii oameni, sisteme complexe.

Aceste teritorii, la rândul lor, sunt subdivizate în părţi mai mici, dar noi suntem limitaţi la împărţirea generală.

Ideea este că noi nu ne putem descurca fără iubirea primară, fundamentală. Este ca în căsătoriile regale unde nici măcar nu se cunoşteau dinainte şi nu au un punct comun de contact, un punct al iubirii. Totuşi, tinerii din ziua de astăzi se căsătoresc în general pornind de la atracţia dintre ei, conduşi de cel puţin o scânteie care se aprinde între ei.

Întrebare: Cum pot partnerii să-şi construiască relaţia în mod corect pentru a menţine aprinsă această scânteie, pentru a extinde teritoriul comun?

Răspuns: Înainte de toate, ne întoarcem către minte, nu către sentimente. Un sentiment cald care, odată trecut, a dispărut deja, şi aminitirea lui este deformată de straturi ale fazelor ulterioare. Oamenii nici măcar nu realizează că acesta este un lucru natural, hormonal, material şi, mai mult decât atât, este supus obiceiurilor şi deiverselor standarde, la fel de artificial pe cât de schimbător. De exemplu, dacă am crescut obişnuit cu apropierea din familie, atunci sentimentul meu este mai stabil, şi dacă partenerul meu se potriveşte naturii mele fizice, el sau ea are  un impact mai mare la nivelul subconştient.

Pe scurt, un licăr al sentimentului familiar a fost spontan, fără să ne gândim la asta, şi acum noi vrem să ne angajăm mintea să analizeze această explozie. Doar mintea ne va ajuta să-l recuperăm din trecut, acel trecut frumos când obişnuiam să ne plimbăm de mână şi să trăim în armonie, incapabili să ne despărţim, şi eram atât de aprinşi încât păream un cuplu de idioţi care zâmbeau mereu. Vrem să creăm din nou acest sentiment astel încât să ne îndulcească viaţa şi să-i dea gust, sens, şi astfel, şi noi vom fi capabili să emanăm căldură şi implicare în faţa copiilor noştri şi a celor dragi. Nici nu menţionez faptul că, potrivit a numeroase studii, armonia din familie întăreşte sănătatea şi favorizează longevitatea.

De aceea trebuie să ne întoarcem către minte.

În primul rând, suntem de acord unul cu celălalt în ceea ce priveşte cât de mult partenerul meu poate să-mi ceară şi invers. Oricine respinge o parte din confortul propriu, cu alte cuvinte, egoismul său, şi îşi sprijină şi încurajează partenerul în rutina de zi cu zi, în afaceri şi discuţii. Demonstrăm această apropiere a unuia faţă de celălalt drept un exemplu bun.

În al doilea rând, fiecare dintre noi se întoarce spre şi se raportează la celălalt văzându-l ca persoana cea mai bună, cea mai importantă, cea mai deşteaptă şi unică din lume. Nu ne speriem de exagerări, nu evităm cuvinte mari şi complimente. Dimpotrivă, le căutăm. Fac o listă de exemplu, de 20 de rânduri, deşi nu este simplu, şi o folosesc cât de des pot. Obiceiul devine a doua natură. Voi începe cu adevărat să văd în „jumătatea” mea ceea ce îi atribui.

Nimeni nu îmi cere sentimente sincere de la început. Îmi imaginez o regină a frumuseţii în felul meu: o gazdă frumoasă, foarte sensibilă, minunată, o mamă perfectă, atrăgătoare, sexi, şi aşa mai departe. Mă raportez la soţia mea ca şi cum ea îndeplineşte toate aceste criterii până când într-adevăr recunosc în ea toate aceste calităţi.

În esenţă, folosim acelaşi principiu în grup în munca cu prietenii, ridicându-i în ochii noştri.

Deci, mental, zugrăvesc o imagine a celei mai bune soţii din lume, imaginea care cuprinde toate aspectele vieţii, toate situaţiile. Totuşi, nu se limitează la fantezii. Muncesc cu mine însumi să-mi tratez soţia ca fiind cu adevărat această imagine. Literal, mă „programez” pe mine însumi şi relaţia noastră.

Întrebare: Deci, trebuie să ignor realitatea?

Răspuns: Nu există realitate obiectivă. Mereu văd lucruri pe care le pictez pe „pânzele” conştiinţei mele. De fapt, nu-mi remarc partenera, deşi trăim împreună. Sunt atât de obişnuit cu ea încât, doar ocazional, mă concentrez pe laturi mai proeminente dincolo de aspectul exterior. Mai mult, în mod natural, bărbaţii sunt mai superficiali, în timp ce femeia piveşte mai în profunzime, şi în acest sens este mai uşor pentru ea să treacă peste obstacolele exterioare.

Oricum, după ce am zugrăvit un ideal, îmi „îmbrac” partenera cu el. De acum înainte, ea este exact aşa pentru mine şi ideea principală nu este în aspect. În interiorul meu, introduc perfecţiunea în toate calităţile ei. Fie şi egoist. „Aceasta este soţia mea, şi, de aceea, este cea mai bună care poate exista”.

Bineînţeles, acest lucru cere efort. Produc această atitudine ca şi cum văd un ideal zugrăvit în faţa mea. Toate virtuţile lumii sunt cuprinse în el. Mental, o aşez pe un piedestal, pe tronul reginei şi, indiferent ce, nu o cobor de la această înălţime. Totul în ea este perfecţiune, şi dacă nu-mi place ceva, este pentru că egoismul îmi acoperă ochii.

Repet, principalul lucru în această imagine nu priveşte detaliile exterioare, ci respectul, reverenţa de care sunt plin, valoarea pe care idealul o câştigă în ochii mei. Chiar această valoare, această atitudine, o transfer partenerei mele. Nimic nu-mi împiedică imaginaţia de la a fi întors în direcţia corectă şi de la a deveni programat cu o anumită viziune.

Suntem angajaţi alături de partenera noastră în aceast muncă interioară reciprocă, voită şi conşientă. Discutăm despre ea. Ne arătăm unul altuia exemple în fiecare situaţie, îl acceptăm pe celălalt ca fiind perfect.

Într-adevăr, ochii noştri văd o imagine diferită, deşi până şi asta se va schimba mai târziu. Totuşi, ne întoarcem spre o nouă relaţie, planificată deocamdată, dar serioasă.

De exemplu, casa este o mizerie pe care nu o pot suporta şi, în acelaşi timp, mă comport cu soţia mea ca şi cum ea pune fiecare lucru la locul lui. Accept ordinea aşa cum o vede ea. Nu caut nici măcar pretexte. Văd şi îmi propun să văd totul în ea şi tot ce depinde de ea ca fiind perfect.

Aceasta este conştiinţa noastră, concesii reciproce, respingerea atitudinii egoiste. Muncind astfel, într-o săptămână, dintr-o dată voi afla că totul s-a schimbat. Se dovedeşte că o văd într-adevăr fără defecte, la fel cum mă vede şi ea pe mine. Iubirea înfloreşte în teritoriul nostru comun.

Într-un cuvânt, „nu e suferinţă, nu e câştig”. Iubirea vine când îi arăt partenerului meu exmplul că îl/o accept, că el sau ea este binevenit(ă), în ciuda a tot ce văd negativ în el/ea. Îi arăt iubire, aceeaşi iubire ca pentru propriul copil care este mereu irezistibil în ochii mei, oricum ar fi.

În final, basmul va deveni realitate, iar iubirea care a izvorât şi s-a întărit între noi nu va mai avea nevoie de trucuri. Orice problemă ne va aduce noi oportunităţi pentru compromisuri, concesii, şi mai multă iubire.

De aceea se spune că iubirea va acoperi toate greşelile. Ea poate creşte doar cu ajutorul lor. Dacă ele nu ar fi, nici nu m-aş uita la soţia mea. Astfel, orice privire revelează ceva rău pentru mine. Aceasta este natura umană.

Aici este unde începe munca noastră, unde trebuie să învăţăm să privim viaţa în mod obiectiv fără dependenţa de propriile noastre dorinţe, fantezii şi pasiuni. Noi înşine construim lumea, nu prin gânduri visătoare ci prin atitudinea noastră, împreună recuperăm dorinţa de la uitare până când înlocuieşte realitatea precedentă.

Din „Discuţie despre Noua Viaţă”

 

 

Discussion | Share Feedback | Ask a question




"Kabbalah" Comentarii RSS Feed