Astăzi înțeleg imaginea realității din dorința de a primi și, drept urmare, mă simt obosit tot timpul și nu doresc să-mi deschid mai larg ferestrele percepției mele; există chiar unii care preferă să le închidă complet. Mă limitez tot timpul, pentru că dorința mea este foarte mică, extrem de îngustă.

Construim tot felul de dispozitive care ne lărgesc imaginea asupra lumii: telescoape, microscoape, stații de recepție radio și descoperim că realitatea este mult mai bogată decât acea realitate pe care percepem singuri. În schimb încercăm să comprimăm și chiar să limităm acest segment al realității pe care îl descoperim în limitele câmpului nostru vizual.

Spre final, obosesc, devin tot mai închis până când mor. Mor pentru că sunt de acord cu moartea și doresc să-mi restrâng instrumentele mele de percepție. Imaginea îmi devine respingătoare și, treptat, mă veștejesc o dată cu trecerea propriei mele vieți. Aceasta este ceea ce se întâmplă cu dorința de a primi.

Pe de altă parte, în cazul dorinței de a dărui, pe care o clădesc peste dorința de a primi, eu mă deschid singur și descopăr o realitate care se află în afara mea, în afara dorinței de a primi. Aceasta este o realitate eternă, care începe să mă hrănească prin forțe vitale. Acum, chiar dacă trupul meu va muri într-un mod natural, eu trăiesc deja într-o altă “zonă” care există dincolo de timp și de spațiu. Și acolo primesc Lumina care izvorăște de pretutindeni.

În lumea noastră ne mutăm din loc în loc, peste tot văzând un anume aspect al realității. Dar, dacă ar fi să mă apropii cu viteza luminii, atunci, ca rezultat al schimbării percepției spațiului, aș vedea că realitatea mă înconjoară din toate părțile. Și problema aici nu este câmpul meu vizual; mai degrabă lumina însăși pare a ajunge la mine în această formă. În concordanță cu aceasta, eu trec de la o înțelegere “liniară” la una “circulară” a Luminii Înconjurătoare (OM).

Tocmai în acest mod noi contractăm timpul. O dată cu aceasta, spațiul și timpul sunt anulate, eu nu doar că primesc Lumina din toate părțile, ci încep să percep chiar întreaga realitate, ca existând în cercuri; eu mă ridic mai presus de timp. Acum acesta nu mai există pentru mine; pur și simplu nu poate exista. Nu mai există spații între “astăzi” și “mâine,” nici distanță între două momente. Primesc totul în mod egal din toate direcțiile, totul este echilibrat, se anulează mutual Din partea a patra a Lecției zilnice de Cabala 3/19/13, “Introducere la cartea Zohar”

Filed under: Egoism, Lectia zilnica, Perceptie | Add Comment →