Lupta egoismului cu copiii

„Iosif” vine de la punctul din interiorul omului ca poate creşte numai dacă este poziţionat în regatul Faraonului (dorinţa egoistă). Această mică scânteie de Lumină este numită „o lumânare subţire (Ner Dakik). Această „lumânare subţire” se poziţionează deliberat înăuntrul egoului, deoarece creşte în ego şi se transformă apoi în dăruire. Astfel, Iosif a mers în Egipt, a crescut (s-a extins) acolo (adică fraţii lui i s-au alăturat). El reprezintă o scânteie care se dezvoltă numai înăuntrul egoismului uman.

Egoismul este construit într-un fel care poate aprecia  numai ceva care este „lucrativ” (benefic). Egoismul identifică „profit” numai în împlinire, ceea ce se numeşte „munca femeii”, opus biruirii împlinirii, care este „munca bărbatului”. De aceea se spune că Faraonul a ordonat ca fiecare băiat evreu să fie omorât şi a lăsat fetele în viaţă.

Dăm naşterii la „fii”, iar apoi îi omorâm pentru că nu avem nicio idee de cum să muncim cu intenţia de dragul dăruirii. Apoi, ei se renasc, prin încercările noastre de a dărui cel puţin la nivel minim, dar egoul nostru omoară din nou acele eforturi. Intelectul nostru recunoasşte că trebuie să dăruim şi chiar reuşim să generăm o asemenea intenţie, dar apoi o anulăm din nou cu egoul nostru.

Munca noastră constă în a recunoşte prin dorinţele noastre că se întâmplă să dăm naştere la „fii” iar apoi îi distrugem din nou. Suntem îngroziţi de ceea ce am făcut şi de faptul că nu ne-a mai rămăs nimic altceva. După ce trecem prin această tortură şi, realizând că suntem incapabili să facem ceva în legătură cu asta, pas cu pas, obţinem o nouă dorinţă: un nou Reshimo care este numit „Moise”.

Moise începe să crească în şi să se dezvolte în casa Faraonului. Se pare că vine din partea Faraonului. Faraonul îl dezvoltă şi îl ridică, îl învaţă, îi dă putere. După 40 de ani petrecuţi în palatul Faraonului,Moise a primit totul cu excepţia faptului că nu a fost expus la cunoaşterea Creatorului.

Moise continuă să crească în dorinţele lui, care au trecut prin corecţie şi simte că în ciuda tuturor eforturilor lui, nu poate să le convertească în dăruire. În acest moment, dorinţele lui obţin gradual „punctul lui Moise”, adică scânteia care la început a fost ascunsă, până la a fi total indefinită. Totuşi, scânteia continuă să crească. Din cauza ei vrem să dăm naştere „fiilor” noştri, adică intenţiei de a dărui. Credem că suntem în stare să dăm şi, din nou şi din nou „omorâm” eforturile noastre.

Omul continuă să îşi extermine „fiii”, până când, cu un imens regret, începe să realizeze că toate încercările de a dărui nu duc nicăieri. Dăm naştere la un „fiu” (intenţiei de a dărui), care de fapt este următorul nostru nivel care ne direcţionează către „ieşirea” din Egipt. Acest pas este un rezultat al efortului nostru în munca în grup; apare din faptele noastre. Într-un anumit moment, obţinem cu adevărat o dorinţă de a dărui, dar mai târziu ne răcim şi acţionăm încă odată în mod egoist. Asta înseamnă faptul că Faraonul „înghite” copiii noştri nenăscuţi.

Din prima parte a Lecţiei zilnice de Cabala 4/9/12, Scrierile lui Rabash

Discuții | Share Feedback | Ask a question




"Kabbalah" Comentarii RSS Feed

Articolul precedent:

Articolul următor: