Întrebare: Ce este ruşinea, ce este considerata a fi un fel de creaţie?

Răspuns: Ruşinea este ceea ce diferentiaza un om de o maimuţă. Ea provine dintr-un sentiment de diferenţiere între daruitor şi primitor. Orice altceva depinde numai de motivele, situaţiile în care simt ca dau sau primesc şi, în conformitate cu acest lucru, am sentimentul de perfecţiune sau ruşine. Ruşinea este opusul perfecţiunii.

Uită orice altceva cu care asociezi cuvântul „ruşine” în această lume. Este complet diferit. Este o senzaţie de separare între daruitor şi primitor în spiritualitate. Ruşinea reala este un sentiment spiritual şi ruşinea materiala este întotdeauna posibil să se mute, sa se ascunda într-un fel.

Ruşinea reala vine numai cu condiţia ca sa simt Creatorul ca daruitor, iubitor şi pe mine ca invinuindu-L, acuzandu-L, dorind să fur de la El. Pe scurt, totul este invers! În măsura în care ne descoperim pe noi ca stand unul împotriva celuilalt, simt ruşine, şi ma oblig să mă ascund, sa ascund egoismul meu şi sa încep corectarea acestuia.

Astfel, rusinea este un sentiment deosebit de util pentru corectare. De aceea este dezvăluit în condiţiile în care o persoană este capabila de a se corecta. În caz contrar, nu e nevoie. Nu are niciun sens să se rusineze o pisica pentru ca a mancat smantana altcuiva si sa faca apel la conştiinţa sa. Pisica nu va simţi nici o ruşine. Poate simţi numai că a fost bătuta pentru acţiunea sa şi ii va fi frică s-o repete data viitoare. Acest lucru înseamnă că animalul va fi condus de teama de suferinţă, nu de ruşine.

Ruşinea vine ca urmare a dezvoltării, atunci când simti un grad mai mare: cât de perfect este în comparaţie cu tine, cat de mult te iubeste si cat de opusa este relaţia ta fata de el. Şi nu poţi face nimic cu tine însuţi.

Pentru a simţi acest decalaj, o persoană este obligată să aibă inteligenţă interioara, nu numai mintea materiala şi emoţiile. Totul depinde de cât de mult apreciază ea această proprietate de a darui şi nu în raport cu el însuşi. La urma urmei, el se poate simti ca un copil caruia nu ii este ruşine să primească de la mama sa.

Mai mult decât atât, este doar atunci când el se ridica deasupra starii unui copil cu mama lui şi vrea să se simtă independent. Dacă el nu are această libertate, simte ruşine. Un sclav care nu tânjeste după libertate, nu simte ruşine pentru că el aparţine stăpânului său. Cel care vrea să crească, să fie o persoană liberă începe să simtă ruşine imediat şi, astfel, vine la libertate.

Din a 3-a parte a Lecţiei zilnice de Cabala 5/24/2011, Talmud Eser Sefirot

Filed under: Intrebare si Raspuns, Lectia zilnica, Munca interioara | Add Comment →