Baal HaSulam, Introducere la Studiul celor Zece Sefiroţi: Am interpretat odată vorbele înţelepţilor noştri, Cel a cărui afacere este Tora. Măsura credinţei lui este vizibilă în practicarea Torei de către el pentru că literele cuvântului Umanuto (afacerea lui) sunt aceleaşi (în ebraică) cu literele cuvântului Emunato (credinţa lui).

Este ca atunci când o persoană are încredere în prietenul ei şi îi împrumută bani. Poate are încredere în el pentru un leu, dar dacă cere doi, va refuza să-i împrumute. E posibil să aibă încredere pentru o sută de lei, dar nu pentru mai mult. De asemenea, poate să aibă încredere în el să-i împrumute jumătate din proprietăţi, dar nu toate proprietăţile. În final, poate să aibă încredere în prieten în ceea ce priveşte toate proprietăţile, fără strop de teamă. Această ultimă credinţă este considerată „credinţă totală” şi formele dinainte sunt considerate „credinţă incompletă”. Mai degrabă este credinţă parţială, dacă e mai mult sau mai puţin.

În fragmentul de mai sus, banii sunt folosiţi numai ca exemplu. De fapt, vorbeşte despre disponibilitatea de a refuza tot ceea ce avem pentru binele prietenilor noştri. Asta numeşte Baal HaSulam credinţă totală.

Întrebare: Ce înseamnă să refuz tot ceea ce am?

Răspuns: Este o chestiune de senzaţie. Pentru binele prietenului tău eşti gata să renunţi la lucrul cel mai preţios, o oportunitate de a ieşi spre spiritualitate. Dacă nu eşti gata pentru acest lucru, nu munceşti pentru binele Creatorului. Într-un astfel de caz, nu ai credinţă, şi, în consecinţă, eşti rupt de spiritualitate.

Întrebare: De ce se numeşte credinţă?

Răspuns: În acest context, credinţă înseamnă dăruire, forţa anulării de sine, renunţării la sine. Totuşi, nu trebuie nici măcar să încerci să urmezi această condiţie de unul singur. Forţa dăruirii va coborî la tine cu ajutorul Luminii care Reformează cu condiţia să O chemi. Pentru asta, trebuie să depui eforturi şi să fii o parte a grupului. Apoi, datorită geloziei, pasiunilor şi ambiţiilor, vei vedea că prietenii tăi au ajuns deja la stări mai înalte şi că tu vrei să fii ca ei. Dacă nu, atunci suferinţa te va împinge în această direcţie oricum şi tot vei simţi dorinţa de trecere de la primire la dăruire.

Peste tot în lume, observăm valuri de criză care „rezumă” un vârtej de dezvoltare. Ce ne-a adus asta de fapt? Pe de o parte, vieţile a numeroşi oameni au devenit mult mai bune. Nu mai sunt atât de săraci cei care nu aveau nimic altceva decât vieţile lor.

Pentru destul de mult timp, oamenii au crezut în capitalism. Cu alte cuvinte, au avut încredere că motivaţia lor egoistă îi va lăsa să împlinească succesul. De ce să nu-şi îmbunătăţească traiul cu adevărat? Bineînţeles, pe drumul spre succes, a trebuit să stea în cadrul unor determinări rigide ale legii, în interiorul unor limite legale concrete, mai degrabă decât o atmosferă în care totul este permis şi în care are loc vărsare de sânge. Fiecare are libertatea de a face orice vrea! Vrei să te bucuri de producţia industrială, de afaceri, de bănci, de tehnologii, etc.? Du-te şi împlineşte asta. Ca rezultat al acestei atitudini, oamenii au început să vâneze succesul şi au depus eforturi extraordinare pe această cale.

Pe de altă parte, au obţinut libertate financiară, au devenit mai educaţi, au acumulat proprietăţi personale, au început să călătorească peste tot în lume, şi s-au obişnuit cu abundenţa. În acest punct, au devenit mai vulnerabili la loviturile destinului, în opoziţie cu vremea când erau săraci.

Asta explică de ce „şapte ani de foamete” se întâmplă numai după „şapte ani de abundenţă”. La un anumit moment, evreii au dus o viaţă bună sub guvernarea unui rege egiptean generos care le-a oferit cele mai bune condiţii în viaţă. Faraonul era „preşedinte”, în timp ce Iosif era „prim ministru” care se bucura de puteri nelimitate. Niciun cuvânt de rău nu putea fi spus despre niciunul dintre ei. Astfel Creatorul „a exaltat” întregul popor încât acesta „s-a îngrăşat” şi a devenit „obez”. Apoi, Creatorul a început să-i ia poporului evreu „grăsimea abundenţei”, astfel încât ei să poată experimenta noi tendinţe pe propria „piele”.

Scăderea salariului şi o pierdere de capital sunt două lucruri asemănătoare. Se simte diferit atunci când nu reuşim să mai câştigăm o mie de dolari în plus, decât atunci când pierdem o sută de dolari care era deja la noi în buzunar. Această sută de dolari ne face şi mai trişti decât dacă am fi eşuat în a câştiga o mie în plus, din moment ce era deja a noastră. Timp de o lună întreagă retrăim pierderea sutei de dolari în timp ce pierderea posibilei mii nu are un gust atât de amar pentru noi.

De aceea astăzi umanitatea este ridicată la un nivel material foarte înalt. În acest moment, „depozitul de grăsime” ne este luat, strat cu strat, până când „carnea” se va vedea, adică până când tot ţesutul este „dat jos” de pe oase. Asta se numeşte „şapte ani de foamete” care se vor încheia în „zece ciume egiptene” timp în care „egiptenii” vor continua să-i „urască şi dispreţuiască pe evrei”. Cu alte cuvinte, opoziţia noastră cu propriul nostru egoism devine de netolerat pentru noi, şi nu ştim ce să mai facem cu el. În acelaşi timp, ştim că este egoul nostru cel care nu ne lasă să respirăm.

Astăzi, avem tot: structuri bancare, industrie dezvoltată, sisteme de sănătate şi educaţie bună… tot ceea ce vrem! Totuşi, aceste mecanisme acţionează împotriva noastră. Doctorii şi farmaciştii sunt interesaţi să-i ţină pe oameni bolnavi pentru a ne da medicamente, care sunt cu semnul întrebării sau chiar inutile. Industria şi afacerile s-au transformat în înşelăciune şi „instrumente de supt bani”. Pentru a scurta toată povestea, toate sistemele făcute de om, pe care obişnuiam să ne bazăm, se dovedesc putrede.

S-a întâmplat cu doar 60-70 de ani în urmă. Am crezut că ne apropiem de „viitorul luminos” în care fiecare va avea o casă, un job, se va bucura de sănătate, va merge în vacanţă şi va avea o pensie decentă. În loc de asta, când am ajuns la un anumit nivel, dorinţele noastre egoiste au început să coboare şi să îngroape speranţele noastre. Clasa de mijloc dispare treptat, şi totul se întoarce la cercurile dinainte: elitele în vârf şi miliarde de oameni care mor de foame jos. Aşa arată şapte ani de foamete.

Cum poate fi posibil aşa ceva? Unde este logica? Elitele ar trebui să se teamă că un asemenea scenariu va provoca tulburări imense şi revolte. Cei săraci vor pune întrebări şi vor fi imposibil de oprit. Mai mult, clasa de sus nu va fi capabilă să se oprească din a-i despuia pe oameni de tot ceea ce au; nu le vor lăsa nimic şi îi vor duce la sărăcie totală. Egoismul nu va permite clasei de sus să-şi schimbe comportamenul pentru că acesta este programul care este înrădăcinat în ei.

Pe drumul spre bogăţie, ca şi în căderea spre sărăcie, o persoană îşi evaluează pierderile. Oamenii care au fost în vârf şi care apoi au căzut se vor gândi serios la ceea ce li s-a întâmplat. În timp ce se gândesc la vieţile lor, vor vedea dintr-o dată: „Egoismul nostru ne-a devorat. Propria noastră natură este cea care ne urăşte. Nu ne permite să trăim bine. Dacă nu ne corectăm natura, vom fi pierduţi”.

Chiar elita şi „Cresus” care vor supravieţui şi vor câştiga bătălii importante vor simţi astfel. Să zicem că numai o sută de învingători vor ieşi din infernul luptelor pentru supravieţuire. Îi vor „apleca” pe ceilalţi. Nu vor fi niciun fel de legături de tranziţie care să hrănească straturile intermediare ale societăţii. Mecanismele viitoare de conducere vor trece într-un spaţiu virtual. În final, fiecare persoană îşi va pune o întrebare majoră: „Ce fac acum?” Vor vedea că egoismul lor distruge limite, o ia razna, şi face ceea ce vrea. Natura noastră nu ne va permite niciodată să obţinem un echilibru.

Este atât de evident! Nu este de ajuns să distribuim o parte din averile noastre săracilor pentru a le asigura traiul? Totuşi, orice ajutor caritabil dispare fără urmă, ca în Africa. Nu contează cât cheltuim pentru cei nevoiaşi; nu mai rămâne niciodată nimic şi nu este niciodată destul. Nevoile lor doar continuă să crească.

Acesta este punctul în care oamenii vor începe să strige despre răul care se va revela în ei, când vor înţelege că nu se pot descurca cu egoismul lor. Este ca şi cum un şarpe s-a târât în interiorul fiecăruia dintre noi şi acum ne mănâncă din interior, ca o tumoare canceroasă care nu poate fi tratată.

Acesta este un scenariu despre cum lumea exterioară se va dezvolta. Nu avem niciun drept să stăm şi să aşteptăm să se întâmple asta. Trebuie să le aducem la cunoştinţă oamenilor metoda corectării şi trebuie să facem acest lucru imediat.

Depunem orice efort ca să facem asta. Grăbim timpul şi ne dezvoltăm împreună cu Creatorul, cu grupul, cu exemplul a ceea ce trebuie să împlinim în cele din urmă. Ştim dinainte ce ne va aduce dezvoltarea noastră: unitate, aspiraţia de ne ajuta unii pe alţii să învăţăm să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, distribuirea egală care se bazează pe educaţie integrală. Ne setăm acest ideal şi aspirăm la el în mod constant.

Astfel, pe lângă problemele care ne împing de la spate, mai avem o forţă care ne trage înainte. Chiar dacă loviturile vor fi destul de puternice în viitor, noi avem o forţă suplimentară care ne atrage înainte. Avem cunoaştere, aspirăm la misiunea noastră şi ne urmărim scopul. Studiem imaginea care este în faţa noastră şi aceasta chiar începe să înflorească şi să grăbească timpul.

Într-un fel sau altul, toată lumea va realiza până la urmă că egoismul este rău şi ne va ucide. Va deveni atât de evident că tot ceea ce va trebui să facem este să ne săpăm mormintele. Până la urmă, nu putem acţiona împortiva naturii noastre numai dacă nu folosim metodologia corectării care este creată în mod special din acest motiv.

Din partea a patra a Lecţiei Zilnice de Cabala, 02.04.2013, Scrierile lui Rabash

Filed under: Egoism, Intrebare si Raspuns, Lectia zilnica, Spiritualitate | Add Comment →