Cel mai frecvent lucru neobişnuit în înţelepciunea kabbalah se întâmplă cţnd un începător aude mesajul despre „iubire, unitate, şi incluziune mutuală” care sunt contrare total faţă de dorinţele noastre naturale. La început, kabbalah ne apare ca o ştiinţă convenţională şi grea: „Vreau să înţeleg sistemul, să studiez fenomene dincolo de forţa naturii, să înţeleg forţa superioară şi principiile muncii sale, să învăţ legile universului şi să aflu cauza ascunsă a istoriei…” Cu alte cuvinte, o persoană are tendinţa să studieze formule concrete şi atunci ea descoperă că despre dragoste este totul.

Este cineva care abordează serios acest subiect? Hollywood? Persoane serioase stau în Wall Street, unde dragostea este domeniul pentru oameni bătrâni şi „boemi…”

Ia foarte mult timp să înţelegi mesajul iubirii. Ia foarte mulţi ani pentru ca această informaţie „să îţi intre pe sub piele” şi să ajungă la inima cuiva. Egoismul nostru nu este de acord să accepte aceste lucruri cum ar fi dragostea, nici nu permite mesajul că doar prin unitate revelăm o nouă realitate şi că doar prin dragoste ne ridicăm către stadiul nostru cel mai înalt, devenim mai inimoşi şi revelăm noi lumi. Experienţa noastră materială nu ne dă niciun exemplu de deasupra, nici nu dovedeşte aceste afirmaţii în niciun fel.

Unele persoane sunt mai aplecate să accepte aceste idei; pentru alţii acest mesaj este cu adevărat greu de înţeles. Depinde de pregătirea sufletului nostru şi de adâncimea dorinţei (Aviut). De asemenea cere persistenţă, diligenţă şi o necesitate exprimată de a atinge această stare. Dacă ambii factori, o puternică respingere şi o copleşitoare atracţie te forţează să stai pe cale indiferent ce, atunci, chiar înainte să atingem dragostea, descoperim totuşi că totul depinde de calităţile noastre. Lumina superioară ne influenţează şi ne crează numeroase impresii în noi; deci începem să realizăm că schimbările interioare fie închid sau deschid imaginea lumii superioare în noi.

Ceva face un „click” în interiorul nostru şi începem să vedem mai mult şi să avem senzaţii mai intense decât decât am avut mai înainte. Tot penetrăm în structura realităţii; şi beneficiem e o clară şi mai înţeleaptă înţelegere a ei… Totul depinde de inima ta. Este locul unde simţim şi distingem între fiecare şi tot ce este în câmpul viziunii noastre şi în senzaţii.

Atunci, „uşa” se închide, ca şi cum un nor negru descinde în sentimentele noastre şi intelect, şi acum din nou, ne oprim din a înţelege şi să simţim ceva, ca şi cum am paşi într-un vis şi am putea să convieţuim cu responsabilitatea noastră. Timpul trece, uşa se deschide din nou, şi după aceea se închide din nou. Deci gradual începem să realizăm că totul depinde de nivelul de deschidere sau de închidere a minţii noastre şi a simţurilor.

Şi atunci penetrăm mai adânc în acest mecanism care închide şi deschide uşi. După ce trecem prin toate aceste stări de mai multe ori, realizăm că „uşa” ne conduce nu doar undeva în afara noastră, dar către alţii. Când ne simţim extrem de aproape de ei, ochii nostri şi urechile se deschid şi noi avansăm. Când suntem mai departe de ei, totul se închide.

Acesta este modul în care Lumina vine în impact cu noi, aşa se formează gradual conexiunea între sentimentele noastre şi minte şi prin construirea atitudinii către prietenii noştri, adăugând mai multă grijă mutuală, adâncind senzaţii şi deschizându-ne unul faţă de alţii, făcându-ne familiari cu starea superioară. La această fază, o persoană realizează că această lume nu este undeva în nori sau undeva dincolo de orizont, dar mai degrabă concret în senzaţiile noastre: Cu cât mai mult ne deschidem către alţii, atât de sus ne ridicăm.

Gradat, ne apropiem de „margine” şi începem să distingem detaliile dorinţei de a primi. O separăm în trepte şi nivele; în funcţie de asta, construim dorinţe aproape de minte.

Ne ia timp. Trebuie să ne includem pe noi în grup atât de mult cât putem; literalmente „să ne aruncăm” în grup ca într-o mare; „să ne pierdem pe noi” în el, să ne dizolvăm în prieteni. Prin acest fel de „anihilare de sine” cineva „se loveşte” de celăilalţi şi realizează că nu este important ce luăm din această conectare şi incluziune mutuală. Tot ce vine de la prietenii noştri este teritoriul Creatorului. Tot ce este în mine este teritoriul înclinaţiei rele, „îngerul morţii”.

Când cineva realizează asta, cerinţa „a iubi prietenul” se naşte. Atunci simte că el are nevoie de ei şi încearcă să se relaţioneze cu ei ca şi cum ei ar fi foarte aproape de el, ca şi o mamă care permanent, intern îmbăţişează copilul pentru a-l proteja faţă de rău.

Din acest punct este mult mai uşor să avansezi, din moment ce cineva şi-a construit deja partea sa corect: Cineva deja ştie că totul este înăuntrul său, înăuntrul senzaţiilor sale, în atitudinea sa către prieteni şi vecini care în fapt sunt părţi ale sufletului său. El înţelege că în loc de a vedea externalitatea în formă de inanimat, vegetativ şi animal, trebuie să observe detalii „externe” care sunt produse de mintea şi simţurile lui ca ceva ce aparţin de el, dar în acelaşi timp este separat de el de „nori” şi „praf” ce acoperă percepţia despre lume a cuiva. Înseamnă că cineva trebuie să restabilească o poză clară chiar dacă este o confuzie creată de inclinaţia rea; are înclinaţia să ajungă la poza corectă a lumii şi să devină un sentiment şi un intelect unificat.

Aceasta este esenţa muncii noastre. Dacă reuşim să o facem, gradat o să ascedem scara lumilor. În funcţie de gradul abilităţii noastre de a ne reîntoarce părţile „externe”, noi le simţim ca fiind umplute de Lumina superioară.

Din partea a doua a Lecţiei Zilnice de Kabbalah, 16.01.2013, „Dragostea de prieteni”

Filed under: Intrebare si Raspuns, Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara | Add Comment →