Omul a fost creat cu dorinta de placere care aspira a fi implinita, se simte incompleta daca nu este implinita, si vede intregul sens ale existentei sale in asta. In afara de asta, omul nu are senzatii. Toate senzatiile noastre vin doar din placerile pe care le vedem in fata noastra- adica din ceea ce este construita lumea noastra. Realitatea este compusa din imaginile placerilor pe care ni le infatiseaza imaginatia noastra.

Noi vedem in jurul nostru lumea minerala, vegetala, animala si alti oameni, deoarece dorintele noastre sunt compuse din patru niveluri in care exprimentam imaginile tuturor posibilelor placeri. Insa daca nu dorim sa traim printre aceste iluzii si dorim sa vedem lumea reala, noi trebuie sa o privim nu prin dorinta de placere ci prin cea de daruire. De fapt, acolo gasim radacina si conexiunea noastra cu ea, adica Gandul Creatiei, programul si scopul sau. Insa dorintele egoiste ne separa de toate, de adevarata cunoastere, senzatie, si scop.

Avem o unica oportunitate de a ne apropia de adevarata imagine, de a pune un val peste imaginea pictata de egoismul nostru.  Si ideea nu este ca ar trebui sa vedem asta, ci mai degraba sa incetam sa ii mai dam atat de multa importanta ca astazi. In loc de asta, trebuie sa cautam imaginea radacinilor care se afla in spate, care apar in fiecare dintre dorinte daca acestea isi schimba directia de la primire la daruire.

Dorinta este una, insa toate partile sale (minerala, vegetala, animata, si umana) trebuie sa fie transformate in daruire. Apoi vom vedea radacinile  acelei imagini care este vazuta in dorinta noastra de a primi placere pentru noi insine.

Acest lucru are loc prin „umbra de sfintenie.” In fond atunci cand o persoana tinde catre acest fel de umbra, persoana incearca sa faca ea insasi asta. Curand afla ca nu este capabila. Persoana considera ca zborul sau de la dorinta de placere si incercarea de a pune o „umbra” pe ea, ceea ce inseamna a face ecranul, restrictia, si munca asupra sa, este imposibila fara ajutor exterior. Este nevoie de un miracol!

Un miracol este ceva care nu se afla in mainile persoanei si care nu ii este disponibil in mod direct ca mijloc evident. Si treptat ea ajunge la concluzia ca fiecare radacina, forta superioara pe care doreste sa o dezvaluie, ar trebui sa il ajute si sa produca ascunderea.

Dar din moment ce o persoana o solicita prin propria vointa, se considera ca si cum si-ar fi creat propria umbra. Si astfel persoana ascunde dorinta sa de placere din ce in ce mai mult, lucru vazut ca „nu face altuia ce nu iti place tie’, si ea dobandeste proprietatea Bina, daruirea cu scopul de a darui (Hafetz Hesed).

Apoi persoana isi termina treaba si se ridica deasupra tuturor dorintelor egoiste la Muntele Sinai, incepe sa munceasca, chiar primind pentru a darui, in „iubirea aproapelui ca pe sine insusi.” Treptat, toate dorintele de transforma in daruire, si tot asa pana la sfarsitul corectiei.

Toate acestea sunt dobandite pe calea ascunderii sau asa numitei „modestii.” Este munca prin care o persoana cauta sa se ascunda de dorinta sa de placere; sa nu o foloseasca direct, egoist, si in mod cert sa nu o foloseasca instinctiv fara a gandi, ci doar dupa o analiza si testare riguroasa. Aceste este primul stadiu al muncii noastre.

Daca omul din noi invata sa se ascunda de dorinta de placere din sine, se separa pe sine de aceste dorinte si se ridica deasupra ecranului. Si in acel moment, el este conectat cu radacina sa, si face aprecieri deasupra ratiunii. Astfel el se pastreaza pe cale si avanseaza.

Din partea 1 Lectia Zilnica de Cabala 7/25/2011, Shamati #39

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara | Add Comment →