Când urcările şi căderile tale se sfârşesc

Se spune „Fie ca fiecare zi să fie ca nouă pentru tine”, adică fiecare clipă, fiecare moment, care aparent nu diferă de cele dinainte. În timpul unei căderi, nu simţim nicio reînnoire. Ni se pare că am trecut prin toate aceste stări şi am acumulat experienţă.

Căderile sunt urmate de urcări, care, şi ele, par să nu fie diferite una de alta. Ne ridicăm şi cădem, ne ridicăm din nou şi cădem din nou, dar deocamdată nu simţim diferenţa între paşii repetitivi. Ne rămâne doar să credem că schimbările au loc şi că, de fiecare dată, noi stări şi noi dorinţe ni se deschid, în care nu simţim niciun fel de calităţi speciale, doar un gol.

Şi asta este cu adevărat deprimant, pare că încă o dată este vorba despre o cădere care ne face nefericiţi şi neinspiraţi. Şi asta nu e bine pentru că noi nu binecuvântăm „pentru rău la fel ca pentru bine!”

Apoi vine o urcare şi noi senzaţii apar, dar ele sunt înlocuite din nou de o cădere. Încă este dificil pentru noi să vedem aceste urcări şi căderi fără sfârşit ca un proces natural gradual, care ne îndreaptă către sfârşitul corecţiei.

Atitudinea noastră va rămâne greşită până când dobândim atributul dăruirii. Acum, această atitudine este egoistă şi noi nu vedem niciun beneficiu în căderi şi nici chiar în urcări pentru că, după acestea, vom cădea din nou şi vom pierde tot ce reuşisem. Urcările sunt înlocuite de căderi şi nu se întrevede niciun final pentru asta.

O persoană se obişnuite cu asta pas cu pas, ca şi cu toate celelalte plăceri ale acestei lumi şi vede că nu este nimic special în ele. Ei bine, s-a bucurat pentru un timp, pentru o seară, pentru câteva ore, pentru o săptămână sau două, dar apoi s-a încheiat oricum! De aceea nu este dornică să se întoarcă la această stare pentru că devine experimentată, „deşteaptă” şi priveşte mai pragmatic acest aspect.

Dar lucrurile stau astfel pentru că nu a primit încă atributul dăruirii. Orice plăceri resimţite în dorinţa de a se bucura, în mod inevitabil s-au stins. Şi astfel o persoană se obişnuieşte cu ele, încet încet este deziluzionat, îmbătrâneşe şi moare pentru că nu mai rămâne nimic care să aducă plăcere.

Munca spirituală reprezintă exact opusul acestui lucru; ne ridică deasupra urcărilor şi căderilor. Dobândim atributul dăruirii, şi dacă prin urcări şi căderi suntem în stare chiar acum să-I aducem plăcere Creatorului, atunci fiecare urcare şi cădere devine foarte valoroasă pentru noi. Suntem fericiţi că ne aflăm în ele şi nu contează ce este această stare dacă prin ea Îl putem mulţumi pe Creator.

Deci, cel mai important lucru este să dobândim atributul dăruirii deasupra tuturor urcărilor şi căderilor. Ele nu se vor sfârşi până când nu realizăm complet acest lucru! Asta va însemna că ne-am încheiat corecţia. Adică, urcările şi căderile nu sunt importante prin ele însele, ci pentru cum dobândim, deasupra lor, atributul dăruirii.

Din pregătirea pentru Lecţia Zilnică de Cabala, 25.07.2013

Discuții | Share Feedback | Ask a question




"Cabala și Semnificatia Vieții" Comentarii RSS Feed

Articolul anterior: