Se spune că generalul şi particularul sunt egali şi de aceea fiecare grup şi fiecare individ trebuie să se întrebe: Au ajuns ei la cel mai înalt scop din viaţa, acela de a se ridica de la nivelul de animal la cel de om, Adam, similar cu Creatorul, asta este, să obţină proprietatea de dăruire în care vor simţii viaţa în dăruire, o viaţă superioară?

La început, o persoană aspiră la spiritualitate pentru că nu vrea să moară. Îşi imaginează viaţa spirituală ca cea materială, doar un pic mai bună şi, cel mai important, fără moarte. Asta este maximum în care ne putem imagina viaţa spirituală.

În alte cuvinte, studiez şi mă gândesc că primesc o anumită doctorie, care mă va duce la o viaţă eternă, împlinită şi perfectă, fără niciuna dintre problemele pe care le experimentez acum. De aceea continuă o persoană. Într-adevăr, aceasta este singura modalitate în care ne imaginăm o viaţă care este superioară faţă de lumea noastră.

Dar chiar şi dacă o persoană începe să avanseze în această formă, ea decide că trebuie să folosească mijloacele pe care le are la dispoziţie. Asta este, se întoarce către învăţător care explică cum trebuie implementate recomadările lui, în grup şi cu ajutorul cărţilor.

Învăţătorul doar îi arată ce trebuie să facă, iar persoana trebuie să acţioneze pentru că nu are nimic altceva pe ce să se bazeze. Întreaga realizare are loc prin grup şi prin studiu. Astfel, o persoană descoperă gradual aspiraţia către proprietatea dăruirii, care devine scopul său, exprimat ca unitate, conexiune şi garanţie reciprocă, ca fiind un singur om cu o singură inimă.

Asta înseamnă să obţii credinţă, aşa cum este scris: Cei virtuoşi trăiesc prin credinţă, adică revelaţia proprietăţii dăruirii în inima omului, în toate dorinţele lui.

Din partea a doua a Lecţiei zilnice de Cabala 7/18/2011, Shamati 122

Filed under: Garantia reciproca, Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara | Add Comment →