Întrebare: La maturitate, omul începe să înțeleagă că timpul este limitat. Se uită înapoi și analizează cât de mult și-a orânduit viața și dacă mai este încă timp să schimbe ceva.

După studiile sociologice, oamenii încetează să-și mai facă griji despre viitorul lor după 65 de ani și-și dedică mintea memoriilor vieții pe care au trăit-o.

Acest lucru se datorează fricii de viitor, de necunoscut, de incertitudinea morții și a existenței noastre temporare. Care este perspectiva ta cu privire la tema vieții noastre limitate și cum ar trebui să ne raportăm corect la timp?

Răspuns: Timpul este un pentru noi un concept foarte concret. Nu îl simțim atât de ascuțit în timpul copilăriei, dar cu cât omul crește și devine adult, timpul devine din ce în ce mai important pentru el.

Deoarece copilul crește, el începe treptat să înțeleagă, ca rezultat al conexiunii lui cu mediul, ce este timpul. Copiii mici și bebelușii nu simt cu adevărat timpul, dar mediul îi presează și îi plasează în îngrădirea de timp. Ei trebuie să se scoale la timp, să mănânce la timp, să meargă la școală la timp, să se întoarcă acasă și să meargă la culcare. Un copil nu vrea aceste îngrădiri dar, neavând de ales, este forțat treptat să le accepte. Astfel, ne obișnuim să fim constant constrânși de timp.

Apoi începem să studiem și să muncim și asta agravează și mai mult îngrădirea timpului. Pornim o familie și ne luăm responsabilități și mai mari. În cele din urmă, timpul devine o povară grea pentru noi și ne înrobește.

Acest lucru continuă până când ne pensionăm. Toată această perioadă ne-am simțit înlănțuiți de timp prin diferite obligații, timpul este polițistul nostru cel mai important care ne cere permanent să ne supunem și să ascultăm. Există totdeuna opțiunea de a fi blamați din perspectiva timpului: „Unde ai fost atât de mult timp și ce-ai făcut? Când te întorci?”etc.

Chiar și copil, omul simte că timpul este limitat. Un copil nu vrea să se simtă legat de timp dar i se cere tot timpul să fie îngrădit de el și să se adapteze. Pentru copil, asta este o problemă și încearcă să se lupte cu timpul. El vrea să se joace și nu vrea să fie legat de limitarea timpului între un moment și altul.

Când crește și devine adult, începe să înțeleagă că e fără rost să se lupte cu timpul și că, el poate decide doar cum să-l umple. Atunci el începe să curgă împreună cu timpul încercând să facă cât poate de bine în timpul ce i-a fost dat. Deci, el își evaluează obținerile și, în funcție de acest criteriu, se compară pe sine cu alții: cât de mult succes are la vârsta lui față de colegii săi.

Suntem într-o competiție constantă. Timpul ne reține în plasa lui și este o povară grea pe umerii noștri, asta ne face sclavii lui.

Dar după vârsta de 50 de ani omul începe treptat să pălească. Deja nu mai are planuri mari ca înainte. Planurile lui devin treptat mai modeste, înțelege că trebuie să fie un echilibru și că el nu va mai putea să ceară atât de multă viață.

El simte limitele ei din ce în ce mai mult, nu poate lupta cu timpul și opțiunile lui de a-l umple devin din ce în ce mai limitate. De aceea, el preferă să petreacă mai mult timp cu familia și copiii lui, să se odihnească, să călătorească.

Conceptul de timp devine acum important din perspectiva cantității de plăcere și comfort pe care o simte în acel moment. El începe să trăiască mai mult în prezent și nu în viitor cum făcea înainte.

De aceea, oamenii vârstnici devin asemănători copiilor, fiindcă și copiii trăiesc de asemenea clipa respectivă.

Din KabTv „O viață nouă” din 22/04/2014

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara | Add Comment →