Este greu pentru noi sa ne imaginam cum o fiinta care a fost creata din  Lumina, care a existat in adeziune cu ea si nu a simtit nici o lipsa cauzata de opozitia cu ea, dintr-o data s-a simtit rusinata si nu a mai vrut sa ramana in acest stadiu, restrictionandu-se pe sine si excluzand toata Lumina. Ce o fi simtit creatura cand s-a vazut complet distantata de Lumina in timp ce isi dorea sa fie identica cu ea?

Starea de adeziune si perfectiune, pe care fiinta creata a experimentat-o in timp ce se afla in Lumea Infintului inainte de restrictie, mai tarziu o face sa apuce acest drum inapoi la Infinit prin toate starile (1-2-3). Si in ciuda faptului ca din partea Luminii nu sunt schimbari si Creatorul niciodata nu s-a separat de fiinta creata, ca nu se vede nici o fisura sau vreo nevoie de corectie in ea, creatura insasi nu poate accepta sa fie diferita de Creator in vreun fel.

Acest sentiment minunat obliga fiinta creata sa treaca prin acesti pasi importanti: sa isi restrictioneze dorinta, sa obtina un ecran, sa treaca prin intregul proces de distantare fata de Creator, de Lumina si sa se intoarca inapoi la El, completand in felul acesta intregul cerc. In felul acesta actioneaza dorinta.

Cum se poate ca Lumina, care i-a dat fiintei create sentimentul de unitate, uniune si de lipsa a diferentelor intre ei, evoca in acelasi timp in creatura un anumit tip de rusine, care o forteaza mai tarziu sa se restrictioneze si sa mearga pe acest drum lung, departe de Creator?

Acest sentiment de rusine are ceva unic; devine un motor puternic care face ca fiinta creata sa se distanteze fata de Creator, sa se ascunda de El, la fel cum o persoana se ascunde de cineva de care ii este rusine, ca sa faca toate corectiile mai tarziu. Si nu pentru ca nu se simte mandru de el, ci mai degraba pentru ca sa poata intoarce Creatorului dragostea sa pe care fiinta creata a simtit-o venind din partea Creatorului atunci cand ii era rusine.

Intelegem ca merita ca fiinta creata sa faca tot acest ciclu ingrozitor, fara sa se opresca de pe cale, daruind, cu toate ca se poate intoarce la Infinitate oricand! Si totusi, in fiecare clipa decide din nou: „Nu, nu voi ceda acestei infinite placeri decat daca actionez constiincios si ma pot simti mandru si sa am respect fata de mine!” Evident, nu este vorba despre o mandrie egoista; este vorba despre faptul ca o creatura doreste sa ii ofere Creatorului atitudinea care este revelata in relatie cu el insusi.

Evident, in lumea Infinitului, dragostea Creatorului nu obliga creatura la nimic. Creatorul o trateaza la fel ca un tata care isi iubeste copilul si care vrea sa ii daruiasca totul, fara rezerve, fara sa se simta rusinat pentru asta. Si totusi, fiul, in timp ce realizeaza dragostea Creatorului pentru el, intelege ca este incapabil sa iubeasca. Este singurul lucru de care ii este rusine: ca el personal este incapabil sa iubeasca neconditionat si sa ii dea Creatorului acelasi sentiment pe care l-a avut la punctul de intuneric si separare.

Asadar, fiul ia decizia sa accepte de la Tatal mai degraba intunericul decat Lumina si cele mai puternice lovituri. Promite sa Il iubeasca indiferent de ce se intampla, ca si cand ar primi cea mai dragalasa, adevarata Lumina a Infinitului. Dragostea Tatalui este absoluta si fara sfarsit, deci fiul hotaraste sa Il iubeasca la fel de mult.

De aceea, nu are alta sansa pentru a obtine aceasta stare decat sa mearga pe aceasta cale a intunericului, care este opusa infintei impliniri. Pentru ca peste acest intuneric, el poate revela iubirea neconditionata.
Din partea a 3a a Lectiei zilnice de Cabala 5/16/2011, Talmud Eser Sefirot

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara | Add Comment →