Întregul Univers este o lipsă de împlinire, dorința de a se bucura, de a crește și de a se împlini pe sine. Această dorință funcționează instinctiv în întreaga creație: în materia neînsuflețită (mineral), în plante, în animale și în ființele umane și, prin urmare, ei caută, au o sete nepotolită și luptă între ei pentru supraviețuire. Aceasta este tendința fiecărei ființe create.

Creatorul se apropie de ființa creată și aceasta începe să simtă un fel de disconfort, fără să înțeleagă de unde provine. Ființa creată nu știe exact ce-i lipsește, dar începe să caute împlinirea. Creatorul inițiază abordarea ei, apropiindu-se de ființa creată, iar ființa creată suferă din asta și dorește să elimine această suferință și, prin urmare, caută împlinirea. Asta se întâmplă în viața de zi cu zi.

Cu toate acestea, există oameni care sunt capabili să avanseze spre obiectiv, prin calea de grăbire a timpului (Achishena). Ei, înșiși iau propriul proces de dezvoltare ȋn mâinile lor, trezind treptat un sentiment de deficiență în ei, înșiși. După multe urcări și coborâri, care ȋi duc mai departe sau mai aproape de Creator, ei realizează mai exact ce trebuie să facă. Viața lor devine mult mai direcţionată spre scop. Ei înțeleg ce se întâmplă și cum să acționeze, cum să devină partenerii Creatorului.

Creatorul nu-i mai avansează instinctiv, ca pe toate celelalte ființe create, care nu înțeleg ce fac, ci pur și simplu reacționează într-un mod predeterminat la influența Creatorului, conform instinctului inerent din ele. Vedem acest comportament în întreaga natură. Deși o persoană este dotată cu mai multă complexitate decât altele, nu există nimic special în ea care să o facă o creatură independentă. Creatorul, forța naturii, acționează în toate.

Dacă oamenii aspiră să afle ce scop ar trebui să atingă și cu ce mijloace, ei pot accelera dezvoltarea lor, trezind în ei, înșiși, singuri, dorința de a simți lipsa și împlinirea ei. Și cu ajutorul acestor două forțe, ei pot merge, ca pe două picioare și pot accelera în mod semnificativ calea lor.

Ei înțeleg către ce merg și cu ce au de-a face și, prin urmare, calea lor devine mai clară, mai emoțională și conștientă pentru ei. Ei descoperă forțele care acționează asupra lor și înțeleg Sistemul în care ei există, adică dezvăluie lumea superioară. Totul depinde de atitudinea noastră față de stările pe care le putem supune și, astfel, față de forțele care ne guvernează. (Minutul 0:20)

Puteți aștepta până veți simți suferința sau puteți căuta deficiența chiar înainte să începeți să o simțiți. Dacă vreau să elimin problema care deja s-a dezvăluit, este o reacție firească. Adevărata deficiență nu este cea care este dezvăluită de ea, însăși, ci cea pe care o trezesc eu, însumi, dorind să o descopăr în mine. Aceasta înseamnă că eu, însumi trezesc întunericul care precedă zorile. (Minutul 24:30)

Răul poate avea multe forme. Poate că am o stare proastă și asta e rău. Sau sunt decepționat de calea spirituală și nu înțeleg pentru ce îmi pierd viața – și asta este rău. Creatorul nu mi se dezvăluie, prietenii nu mă ajută și uită de mine – și asta este rău, deasemenea. Iar atunci descopăr că tot răul este, de fapt, în mine. Dar Creatorul m-a creat astfel.

O persoană decide prin ea, însăși ce trebuie să considere drept rău. Ar trebui să fii foarte sensibil la ce fel de rău simți; la urma urmei, avansarea este tocmai în asta: câte tipuri de rău pot să disting și să încep să le analizez.

Ori dezvălui singur răul, ori Creatorul mi-l descoperă. Este important ceea ce este considerat rău. Dacă Creatorul, forța dăruirii și iubirii, se apropie de mine, un egoist, atunci mă simt rău. La urma urmei, această forță este opusă mie, iar apropierea de ea îmi aduce suferinţă.

Creatorul nu este dezvăluit dorinței mele de a primi, ca forță a iubirii. Această iubire este mai presus de egoismul meu, mai presus de rațiune, iar dacă Creatorul ne-ar aborda în mod deschis, ar fi foarte neplăcut pentru noi. S-ar dezvălui forța dăruirii, căreia cu siguranţă nu îi aparținem. A cere ca această forță să mă umple complet este mai rău decât moartea, pentru egoismul meu. Prin urmare, suntem gata să acceptăm orice stare, dar nu forța de dăruire.

Noi trebuie să cerem unitatea, conexiunea cu ceilalţi și să ne rugăm pentru Kli-ul comun și nu pentru împlinirea lui. Iar dacă va fi descoperită conexiunea noastră, vom putea tolera forța de dăruire, în interiorul ei. (Minutul 38:15)

Poate mi-e teamă că voi descoperi măsura în care sunt opus dorinței de a dărui. Prin urmare, în mod subconștient, mă protejez instinctiv și nu îmi dau voie să mă apropii de ea. Găsesc o orbită externă care mă lasă să țin balanța: particip cumva în grup, dar nu mă ataşez de el, cu adevărat și, de aceea, nu-mi depășesc condiţia.

Aici apare întrebarea: poate grupul să mă împingă, să mă tragă aproape, așa încât să simt că nu există nicio cale de ieșire și că trebuie să cer din partea prietenilor puterea să mă ajute să mă includ în grup, deasupra naturii mele. Aceasta este ceea ce înseamnă să trezești întunericul de dinaintea zorilor: în ciuda întunericului, a respingerii, a fricii, a refuzului și a confuziei, să mergi spre conexiune și, astfel, să avansezi.

Din prima parte a Lecţiei zilnice de Cabala 7/11/19, Rugăciunea

Filed under: Munca in grup, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate | Add Comment →