Când nimic nu merge bine

Înţelepciunea Cabala transmite o cercetare mult mai amănunţită şi mai obiectivă decât orice altă ştiinţă.  Pe durata studiului, învăţăm că în realitate există o singură forţă care acţionează. De aceea, caracterizăm acest lucru prin fraza „Nu există nimeni în afară de El”.

Nu este un nume sau o definiţie, este doar modalitatea prin care vrem să accentuăm acest fenomen. Studiindu-ne pe noi şi toată realitatea la toate nivelurile, vedem că cea care operează şi organizează totul este Lumina Superioară.

Şi consecinţa acesteia, începând dintr-un anumit punct, se împarte în două. Lumina Superioară afectează ceva, iar noi determinăm dacă este opus Luminii sau este conform cu proprietăţile ei sau se potriveşte cu ea. Aceasta este principala caracteristică a materiei, abilitatea de a rămâne în stare de opoziţie sau de similaritate.

Conform cu acest lucru, experimentele noastre pot avea rezultate polare. Dacă materia dorinţelor noastre este opusă Luminii atunci o simţim ca întuneric. Dacă ne-am pregătit pentru întâlnirea cu Lumina şi ne potrivim cu ea, cel puţin parţial, atunci o simţim ca o binecuvântare.

Nu există nimic bun sau rău în Lumină, doar proprietatea ei care se manifestă în dăruire, iubire, împlinire, avansare şi dezvoltare. Şi totul depinde de vas, de fiinţa creată.

Pentru asta, pregătirea vasului pentru primirea Luminii este făcută de aceeaşi Lumină. Cu adevărat, Ea este prima; marchează începutul creaţiei, întregul proces, face ca întreaga materie să se dezvolte. Dar materia însăşi este lipsită de orice abilitate de a realiza ceva.

Să ne gândim, de unde îşi iau puterea particulele atomice – protonii, electronii, neutronii, etc.? Acestea nu se opresc, nu încetinesc, de miliarde de ani. Cum se poate aşa ceva?

Lumina le furnizează energie. Este primară şi acţionează. Altfel, fiecare particulă s-ar opri în cele din urmă, ceea ce conform cu fizicieni este echivalent cu dispariţia ei. Toată materia există datorită puterii Luminii, forţa dăruirii. Această forţă dă energie materiei moarte prin dorinţa acesteia ca primind-O să înceapă să se mişte.

De ce a trebuit ca materia să se dezvolte la nivelurile de mineral, vegetal, animal şi uman? – Pentru ca la sfârşitul dezvoltării să devină la fel ca Lumina. Pentru obţinerea acestui scop, Lumina împinge toate particulele şi componentele acestora, fie ei atomi, molecule, inclusiv organismele biologice sau formele spirituale, inerente în materie, care sunt deja capabile de dăruire, similare Luminii, până când în final devin ambele egale.

Lumina face toate acestea. În afara de Ea nu există nicio altă forţă în acest proces. Spunem despre asta că „Nu există nimeni în afară de El”.

Totuşi, această forţă superioară vrea să dăruiască ceva măreţ fiinţei create, care la origine a fost materie moartă, aşa cum este spus: „Din tărână eşti şi în tărână te vei întoarce.” Lumina vrea să dăruiască acesteia vitalitate, nu însă la nivelul la care ea se dezvoltă inevitabil, transformându-se în natură minerală, vegetală, animală şi umană. Nu, fiinţa creată este menită să se transforme într-o direcţie particulară, deasupra naturii ei şi să obţină o natură superioară.

Acest lucru devine posibil datorită spargerii vaselor, pentru că Lumina „a corupt” dorinţa pe care a creat-o, a tăiat-o în multe bucăţi, prin forţa care a penetrat materia şi a lăsat în ea o dorinţă egoistă de auto-împlinire, înclinaţia de a primi plăcere, de a o dori şi numai atât.

Ca rezultat, dorinţa a devenit complet opusă Creatorului. Acum, nu este doar o fiinţă creată, o derivată, pentru că are propriul impuls de a se opune Creatorului, de a fi în antagonism faţă de El. Forţa dominantă, puterea determinantă, s-a revelat în dorinţă.

Iar apoi Lumina Superioară, Creatorul, începe să se „joace” cu dorinţa care este opusă Lui. Se formează şi se dezvoltă un anumit sistem de relaţii între Creator şi dorinţă, se influenţează reciproc.

Fiinţa creată începe să înţeleagă că se află într-o lume complexă. La început, se comportă în lumea noastră ca un „animal superior”, creează ştiinţa, cultura, educaţia şi formele societăţii umane se dezvoltă… până când apare o criză. Atunci dorinţa realizează că ceva este greşit.

Astăzi, umanitatea a intrat exact în această eră; nu este încă o criză autentică a paradigmei fundamentale, dar este pragul acesteia. Din această eră, trebui să rezulte o morală: Suntem într-un sistem, într-o reţea de forţe.

Acestea acţionează în armonie, creând o singură reţea, concentrată pe materie, adică natura minerală, vegetală, animală şi umană, pentru a o conduce la auto-realizare. În alte cuvinte, astfel ea începe să realizeze ce este cu adevărat.

Asta face să apară, cu claritate, faptul că este posibil să se realizeze acest lucru numai dacă fiinţa creată învaţă cum să o controleze, cine stă de cealaltă parte. Într-adevăr, este posibil să investigăm şi înţelegem ceva numai din opusul acestuia, ca negrul pe un fundal alb.

De aceea, percepem că „nu există nimeni în afară de El”, ajungând în starea opusă, când suntem siguri că nu mai este nimeni decât noi, oamenii. În ochii noştri noi suntem forţa activă din realitate şi nimeni altcineva.

Cu această siguranţă, mergem cu îndrăzneală şi hotărâre înainte, până când, sub o grindină de lovituri „asupra propriilor corpuri”, învăţăm că ceva este greşit. Ceva nu merge bine, până când apare o criză globală. Nimic nu ajută, nici raţiunea sau simţurile, nici cultura sau ştiinţa.

Reiese că suntem stupizi, fără răspunsuri şi nu mai putem să ne stabilim nici măcar o viaţă normală sau relaţiile de zi cu zi. Chiar şi animalele se fac cumva confortabile. Iar noi, din contra, distrugem viaţa celor de aproape şi de departe, folosindu-ne toată puterea şi cunoaşterea.

Aceasta este natura noastră şi nu îi putem rezista. Natura noastră rea este mai puternică decât mintea noastră. Intelectul nu ne ajută să ne descurcăm cu asta. Am vrea să stabilim relaţii sănătoase, producem atât de mult încât Pământul ar fi un paradis pentru toată lumea, dar noi nu suntem capabili să facem asta. Din contra, avem numai probleme şi necazuri, ameninţări şi frică pentru ziua de mâine.

Astfel, natura mea domneşte asupra mea şi eu nu pot face nimic.

Ca rezultat, oamenii devin conştienţi de toate fundamentele propriei naturi. Iar asta, de fapt, este cel mai bun punct de plecare. Baal HaSulam arată acest lucru în cartea „Introducere la Studiul celor zece Sefiroţi”, explicând ce întrebări punem la sfârşitul dezvoltării noastre: „Care este menirea vieţii mele, ani care mă costă atât de mult?  „De ce mă aflu aici?” – şi în gândurile noastre rămân numai aceste întrebări persistente.

În cele din urmă, explică Baal HaSulam, aceste întrebări ne vor conduce către realizarea necesităţii revelării Creatorului. Dacă o persoană se întreabă de ce trăieşte, care este menirea vieţii ei, ajunge în cele din urmă la concluzia: „Există ceva deasupra mea. Problema este că nu pot să îmi aranjez viaţa. Chiar şi natura mea este deasupra mea.”

Soluţia este formulată astfel: „Vino şi vezi că Creatorul este bun”. În alte cuvinte, de la o nevoie actuală putem ajunge cu adevărat la revelarea Creatorului, iar apoi vom vedea că El acţionează în tot. Vom vedea faptul că întreaga distanţă pe care am parcurs-o a fost necesară numai pentru a primi lovituri şi pentru ca, în cele din urmă, să înţelegem că singura noastră cale este de a descoperi forţa care acţionează în fiinţa creată şi o face să se mişte.

Din Congresul din Los Angeles “Ziua a doua” 10/31/14, Lecţia 3

Discussion | Share Feedback | Ask a question




"Kabbalah" Comentarii RSS Feed

Articolul precedent: