Feţele Faraonului

Vasele de dăruire care au fost cândva separate, au căzut în vase de primire şi acum se găsesc acolo sub controlul lor. Această stare este numită „exil” şi este exprimată prin faptul că dorinţa de primire foloseşte calitatea dăruirii pentru a dărui cu scopul de a primi.

Asta înseamnă, „exil” este un concept spiritual, că nu este simplu. Îl obţin cu adevărat când ştiu că dăruiesc Creatorului în scopul de a primi de la El plăcere. Sunt în totalitate Klipa (coajă) şi se spune că sunt în exil, la un nivel spiritual foarte înalt de legătură alterată cu Creatorul. Sunt doar două forţe, de primire şi de dăruire, iar eu, forţa de primire, am primit forţa de dăruire, o păstrez, şi o folosesc pentru propria plăcere.

Azi, în orice caz, nu simt că sunt în exil, din contră, mă identific cu dorinţa de primire. Dacă m-aş fi identificat cu dorinţa de dăruire atunci ar fi trebuit să spun că sunt în exil, sub controlul Faraonului, adică al egoului. De fiecare dată când aş fi vrut să dăruiesc ar fi trebuit să simt imediat că acţionez în scopul de a primi.

Putem divide exilul în Egipt în două faze în funcţie de simţirea exilului. Baal HaSulam scrie despre asta în Scrisoarea 14: „Şi chestiunea este că, în măsura în care poporul lui Israel a crezut că Egiptul i-a înrobit şi i-a deranjat de la munca lor pentru Creator, în aceeaşi măsură, ei au fost cu adevărat în exilul egiptean”. Totul depinde de „utilizator”, de ceea ce simte cel care primeşte. De exemplu, când Moise a ucis egipteanul, evreii l-au denunţat. Ei nu au simţit că sunt în exil ci din contră, Moise şi nu Faraonul le făcea viaţa grea.

Astfel, când s-a întâmplat spargerea, vasele de dăruire, sau sufletele lui Israel, numite Yaşar Kel, adică intenţia de dăruire, au căzut în vase de recepţie, în intenţia de primire. Dar acest lucru în sine nu înseamnă nimic. Noi trebuie să clarificăm rezultatele prin care vom fi capabili să ne identificăm, fie cu vasele de primire, fie cu cele de dăruire. Dacă în Egipt mă identific cu vasele de primire, înfloresc, ca şi Faraonul care construieşte pentru el oraşe frumoase ca Pithom şi Ramses.

Şi, pe de altă parte, cu acela care vrea să obţină dăruirea, acestea sunt oraşe sărace, oraşe periculoase. „Poate nu vom fi în stare să ieşim de sub controlul egoului, al Faraonului?”.

De aceea, trebuie să înţelegem unde ne aflăm. Acela care are punct în inimă, acela care deja tânjeşte spre Înţelepciunea Cabalei, spre revelarea Creatorului, el are totdeauna nevoie să se verifice: „Ce are în mine prioritate acum, dorinţa de primire sau dorinţa de dăruire? Dacă reiese că este dorinţa de primire, atunci lucrez pentru Faraon, dacă este dorinţa de dăruire, atunci sunt „Israel în exil”!”

Aceasta este prima judecată, apoi, din ea, dacă el o dezvoltă, până în final iese din exil. După cum scrie Rabaş în „Treptele scării”(1985/1986), Articolul 6: „este găsit că exilul este starea Kli-ului şi eliberarea este Lumina şi dăruirea”. Şi chiar în interiorul necazurilor, când simţim că suntem sub acest control, noul vas începe să se formeze, şi cu el, acesta iese din exil. Nu este niciun vas pregătit, „vasele” sunt judecăţi noi pe care le naştem din munca în Egipt, în exil, în cele patru faze care crează în cele din urmă o dorinţă completă pe care o simţim atunci  că devine eliberare pentru noi.

De fapt, ce înseamnă fuga din Egipt? De cine fugi? De dorinţa de primire? Nu, ea rămâne aşa cum rămâne şi dorinţa de dăruire. Atunci, de ce se răstoarnă Faraonul?

În prima fază, grupul lui Avraam iese din Babilon, adică, din dorinţa de a avea câştig de cauză  faţă de Creator pentru binele lor propriu. Cu alte cuvinte, vasele de dăruire fac o „restricţie”la dorinţa lor de primire, care la acel timp, nu poate fi corectată, şi ei se separă de ea. Mai târziu, această dorinţă creşte – apare Iţak (Isaac), el reprezintă „linia stângă” şi se separă de Esav (Esau). De fiecare dată, dorinţa de primire ne este adăugată şi noi facem clarificări şi ne deconectăm de ea, lăsând-o pentru viitor, până când vom fi capabili să lucrăm cu ea.

Noi numai adăugăm la noi înşine, la intenţia de dăruire, vasele pe care suntem capabili să le corectăm.

Astfel, „Faraonul” este o foarte mare dorinţă de primire, care a venit după poporul lui Israel, pregătiţi ei înşişi pentru o nouă fază. Întăi ei au completat gradul următor în dorinţa de primire numită „Yacov”. Apoi a fost creată nevoia de a continua să crească, numită „foametea din ţară”, şi au coborât din Egipt.

La început, Faraonul a fost bun şi viaţa lor în noul loc a fost bună. Ei au simţit că adăugarea dorinţei de primire nu va deranja dorinţa de dăruire. Deci, la început, ei au condus în Egipt – au controlat dorinţa lor de primire. Așadar, încă nu a fost exil, ci „şapte ani de belşug”.

Şi, mai târziu, când fiii lui Israel s-au conectat la noul vas, anii s-au schimbat în „şapte ani de foamete”. Dorinţa de primire a continuat să crească şi, la un moment dat, nu mai sunt în stare să fac nimic cu ea. Încet, ea mă „înghite” şi mă pune în dorinţa de a dărui de dragul primirii. Faraonul ia din ce în ce mai mult de la copiii lui Israel, iar ei sunt fără puteri, sub controlul lui. Această dorinţă îi înghite pur şi simplu, ca un crocodil şi nu mai este lăsat nimic pentru dăruire, iar Faraonul creşte! În final, din adâncul întunericului total, punctul din inimă se trezeşte în noi – Moise, cel care ne va scoate din Egipt.

Aceasta este calea dorinţei de primire şi acestea sunt principalele judecăţi pentru ea. Întreaga poveste este dezvoltată în interiorul dorinţei. După ieşirea din sclavia din Egipt, am venit la „Muntele Sinai”, muntele de ură (sina în ebraică). Acesta este acelaşi Faraon, numai că este într-o formă diferită. Mai târziu, iar şi iar, suntem puşi faţă în faţă cu egoismul în creştere. De fiecare dată, într-o formă diferită şi asta ne permite să continuăm să facem corectări.

Din partea a patra a Lecţiei zilnice de Cabala din 29/11/2012 „Exil şi răscumpărare”

Discuții | Share Feedback | Ask a question




"Cabala și Semnificatia Vieții" Comentarii RSS Feed

Articolul anterior:

Articolul următor: