Progresează cu propria ta viteză

Fiecare progresează cu viteza sa și cu propriul stil și trece prin propriile etape specifice. Nu este nevoie să își facă griji despre asta, nu știe de ce sufletul său este corectat într-un asemenea mod, ridicându-se din starea opusă. Cu cât a fost mai înalt sufletul înainte de spargere, cu atât mai rău este în starea spartă și cu atât mai sus se ridică după corectare, întorcându-se la locul său.

Asta este ceea ce i se dă omului. Creatorul l-a creat cu un suflet de o anumită înălțime și El îi organizează condițiile adecvate: gânduri, sentimente și un mediu. Toate condițiile provin din spargerea sufletului. Creatorul nu ia în considerare pe nimeni în mod  personal, ci se uită la sufletul general spart care trebuie să fie corectat. Spargerea trebuie să ajungă la cea mai joasă limită pentru a începe urcarea.

Fiecare începe să urce, ca în parabola cu regele care și-a chemat supușii pentru a-și transfera comoara într-un alt loc și a dat fiecăruia dintre ei o monedă. Fiecare își cară partea sa, cu proprietățile interioare, condițiile de sănătate, mediul și diferite obstacole pe parcursul căii. El fie se îmbolnăvește, se duce la închisoare, primește o promovare sau câștigă un milion de dolari la loterie. Toată lumea își depășește propriile obstacole, totul este aranjat în avans.1

Nu trebuie să ne facem griji de stările prin care trecem, ca și cum eu sunt responsabil pentru ele. Eu sunt responsabil numai pentru atragerea Luminii în acest moment. Tot ceea ce a fost și va fi, a fost și va fi aranjat de Creator. Toți pașii mei sunt deja știuți. Doar calitatea pașilor este necunoscută. Trebuie să mă mișc de la punctul A, la punctul B, însă eu pot merge într-o căruță trasă de cal, într-un tren, să pășesc sau abia să mă târăsc.

Viteza depinde de mine, dar trebuie să trec prin toate stările care sunt deja predefinite. Există oameni care anticipă evenimentele viitoare. Și ce? Nu le cer să facă predicții, deoarece nu vreau să mă gândesc la ce se va întâmpla cu mine. Tot ceea ce contează pentru mine este în ce măsură ader la Creator în fiecare moment. În afară de asta, nimic nu contează: eu fie mă ridic, fie cad, ori sunt aruncat în toate direcțiile; Creatorul va avea grijă de mine.

Toate obstacolele au fost deja construite pe calea mea în conformitate cu sufletul meu, iar eu trebuie să trec prin ele; altfel eu nu am cum să-mi corectez sufletul și nu am cum să mă ridic din ele. Prin urmare, ele nu trebuie luate ca nenorociri. Aceste perturbări vor fi revelate și, deasupra fiecărei perturbări, eu va trebui să ader la Creator. Singura perturbare este separarea de Creator. În fiecare stare eu îmi fac griji doar despre cum să ader la El mai puternic, atribuind Creatorului toate stările și toate salvările.

Nu stările în sine sunt importante pentru mine, ci atitudinea mea față de ele: în ce măsură justific Creatorul în ele și dacă sunt în solidaritate cu El. Creatorul mă sperie numai ca eu să mă prind de El și să-L justific și mai mult.

Prin urmare, eu nu mă tem de viitor, indiferent ce ar putea să se întâmple. Eu mă tem doar de un singur lucru: dacă voi avea puterea să mă unesc cu Creatorul și să ader la El, ca un bebeluș care se prinde de mama sa, ca și cum ar vrea să se ascundă înapoi în burtica ei.

Eu trebuie să întăresc credința mea, adică să atribui Creatorului tot ceea ce se întâmplă în lumea mea. Nu există altă sursă! Totul se întâmplă numai ca eu să conectez asta cu Creatorul, în inima și în mintea mea. Înclinația rea, Faraonul, asta este ceea ce vrea să mă separe de Creator, de singura cauză a tot ceea ce se întâmplă.2

Dacă ar fi fost evident pentru mine că totul vine de la Creator, atunci credința ar fi fost inutilă, deoarece ar fi cunoaștere clară. Trebuie să fiu în contact cu Creatorul care mă trage de sfori ca pe o păpușă. Așa devin un înger, controlat în totalitate, ca un cal sau orice alt animal. Prin urmare, pe de-o parte eu vreau să rămân separat de Creator și în același timp să mă conectez cu El, prin propriul efort deasupra restricției, deasupra ascunderii, ca și cum nu ar fi nicio ascundere sau restricție. Acest „ca și cum” apare din mine și se numește „Lumina care reformează”.

Așa cum regele vrea să verifice în ce măsură este devotat sclavul său și dacă viața lui este în pericol, tot așa este posibil să verifice dacă sclavul este pregătit să își sacrifice viața pentru a salva regele. Prin urmare, înainte de toate noi trebuie să obținem Lumina credinței în care este atinsă adeziunea cu Creatorul, Lumina Hochma, Lumina cunoașterii.

Cunoașterea nu poate să fie deasupra credinței, deoarece credința nu este cea care este cunoscută în lumea noastră. Credința deasupra cunoașterii este dispoziția de a dărui totul, fără niciun motiv. Ceea ce ni se cere este devotamentul, în schimbul a ce? În schimbul a nimic. Întâi noi ajungem la Lumina credinței, la devotament și numai apoi ne putem conecta cu Creatorul.3

Adeziunea cu Creatorul durează o clipă, însă omul vrea să adere la această clipă pentru totdeauna, ca și cum nimic altceva nu există. Atribuie Creatorului tot trecutul, prezentul și viitorul, văzând în El cauza și efectul tuturor acțiunilor și realizărilor sale. Iar el însuși rămâne doar un punct care susține toate acestea.

Creatorul a creat înclinația rea și tot El a creat înclinația bună. O persoană decide doar că „Nu este nimeni în afară de El”.4

Din prima parte a lecției zilnice de Cabala 2/26/19, Scrierile lui Baal HaȘulam, Introducere la Studiul celor Zece Sefirot, punctul 17.

1 Minutul 0:8:40

2 Minutul 0:14:11

3 Minutul 0:24:30

4 Minutul 0:32:20

Discuții | Share Feedback | Ask a question




"Kabbalah" Comentarii RSS Feed

Articolul precedent: