Uşa închisă drept pretext pentru a intra

Chiar dacă ştim că există o singură forţă care acţionează în vieţile noastre, în ciuda acestui lucru, dacă vedem ceva ce nu ne place, dacă trăim experienţa a ceva nedorit, uităm imediat că viziunea noastră, gândurile, dorinţele şi emoţiile noastre sunt controlate şi modelate de Creator. Dimpotrivă, credem că suntem independenţi.

Un sentiment, o acţiune sau un gând, care sunt ieşite din comun şi nu vin în întâmpinarea aşteptărilor mele, sunt de ajuns pentru ca eu să nu mai fiu gata să conectez evenimentul respectiv cu Creatorul. Pot să menţin conexiunea cu El doar dacă am o părere bună despre El, şi invers, momentul în care am o părere proastă despre El ne separă; deci, mă gândesc la o altă forţă şi o atribui celorlalţi oameni, mie însumi, naturii, dar nu unicei Surse.

Totuşi, mai târziu, mă întorc din nou şi mă gândesc la unica putere care acţionează în interiorul a tot. Astfel învăţăm să legăm toate stările şi absolut totul de Creator. El trezeşte în noi diferite stări neplăcute pentru ca, în ciuda şi deasupra separării, să ne conectăm cu El astfel încât nu vom fi dependenţi de sentimentele noaste, de înţelegerea noastră, dar vom vrea să ne conectăm cu emoţia şi puterea Lui.

O persoană nu are altă corectare, decât să atribuie toate momentele prin care trece acum sau prin care va trece, direct Creatorului. Astfel, ea justifică creaţia pentru că toate lumile şi toate timpurile au fost create numai pentru a forma în interiorul unei persoane sentimentul Creatorului. Totul este modelat numai pentru a ne dirija pe noi spre descoperirea Creatorului.

Presupunem că realitatea prezentă Îl ascunde pe Creator de noi. Totuşi, nu este aşa, pentru că, dacă relaţionăm corect cu tot ceea ce se întâmplă, în locul unei realităţi care ascunde, vedem o realitate care revelează. Totul depinde doar de relaţia noastră cu acest lucru. Chiar cu ajutorul repulsiei putem avansa.

Ca atare, înţelepciunea Cabala împarte oamenii în „răi” şi „drepţi”. Acolo unde cel rău respinge, cel drept avansează pentru că el vrea să justifice faptul că tot ceea ce se întâmplă are loc pentru avansarea lui.

Principalul scop al unei persoane este să ajungă la sentimentul realităţii Creatorului care umple totul. Singura forţă care acţionează în întreg sistemul, în întreaga realitate. Depinde de o persoană să-şi investească toată energia în asta fără să se mai implice în altceva, fără să fie derutat de alte scopuri.

Să simţi Creatorul înseamnă să dobândeşti forţa de a dărui. Deci, nu merită să te gândeşti la altceva pentru că răsplata pentru toate eforturile din viaţă este că în fiecare moment în această realitate, vom fi privilegiaţi să fim cu forţa dăruirii, prin care începem să înţelegem şi să simţim Creatorul. Îl vedem ca pe un „dăruitor”.

Pentru ca o persoană să abordeze corect această chestiune, nu este singură. În schimb, se află în cadrul unor sisteme sociale care o vor ajuta. Nu este un accident faptul că, de-a lungul istoriei, oamenii s-au adunat în sate, oraşe şi naţiuni; iar astăzi suntem amestecaţi în anumite unităţi sociale.

Totuşi, există un fel de conexiune pe care trebuie să o construim artificial. Spre deosebire de alte forme, nu derivă de la procesul natural evolutiv, şi totuşi, fără ea, avansarea este imposibilă. Este vorba despre o societate unică sau un grup unic, în interiorul căreia/căruia, trebuie să vedem schimbările prin care trecem în calea noastră spre Creator.

Drept completare, Rabash scrie că, deşi văd feţele oamenilor din jurul meu, trebuie să cred că, în spatele lor, stă Creatorul care face toate aceste acţiuni, forţându-le să facă ceea ce văd eu. Cineva zâmbeşte, plânge, ţipă la mine sau râde de mine-nu contează. Depinde de mine să-l văd pe Creator în toate astea, prezentându-mi-se sub această formă. În viaţa obişnuită, prin intermediul mediului, trebuie să pătrund în ele la sursa care le conduce.

Creatorul face tot, scrie Rabash, dar o persoană judecă în funcţie de ceea ce văd ochii ei, în funcţie de comportament, de feţe, de legile naturii, şi tot aşa, şi nu în funcţie de credinţa ei.

Fiind printre miliarde de oameni, trebuie să înţeleg că tot ceea ce se întâmplă, de la ştirile din lume până la cele mai mici evenimente din jurul meu, este o prezentare a Creatorului faţă de mine. Asta este ce trebuie să înţeleg şi să accept, să încerc să descopăr bunăvoinţa din spatele „perdelelor”, să mă aduc mai aproape de El, să-L descopăr în ciuda acestui întreg „teatru”.

Rabash continuă şi spune că cineva care vede faţa prietenului său Îl vede, de fapt, pe Creator. În afara corpului său, doar Creatorul există. Astfel, acea persoană este o fiinţă creată reală.

Sunt fiinţa creată şi totul este o parte a Creatorului care vrea ca eu să mă simt rupt de realitatea Lui prin asta. Totuşi, în afară de mine, doar El umple totul. În această formă, văd în faţa mea Creatorul, Lumina superioară, şi toate formele pe care El le primeşte sunt atrase de egoul meu, divizându-L în părţi de diverse forme şi mărimi. În final, ei înfăţişează înaintea mea diferite părţi ale naturii: minerală, vegetală, animată sau umană.

Pe lângă asta, Creatorul umple totul, şi, de aceea, dacă îmi mint un prieten, Îl mint pe Creator. Dacă fac un prieten să sufere, Îl fac să sufere pe Creator. Dacă relaţionez cu adevărat cu prietenii, pot să avansez repede la o înţelegere corectă. Voi vedea întreaga lume ca un tot, perfect şi supus unei ghidări mai înalte, voi vedea că totul este direcţionat spre a mă aduce la Rădăcină.

Dacă este aşa, atunci nu există cu adevărat alţi oameni în întreaga realitate. Suntem doar eu şi Creatorul. Toate celelalte componente acţionează ca o legătură de tranziţie, ca un amortizor, un ajustor între noi.

Prin urmare, Baal HaSulam scrie că, înaintea fiecărei acţiuni, trebuie să-mi spun că acţionez independent şi că reuşita depinde de mine, şi după o faptă, trebuie să conştientizez şi să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Trebuie să încerc să înţeleg că totul a fost construit de la început de către Creator. Rezultatul era cunoscut încă de la început. Deci, depinde de mine să accept totul din toată inima, întrucât aşa a fost stabilit de la început.

Totuşi, este interzis să spunem că totul a fost cunoscut de la început şi că nu mai este nevoie să facem nimic. Dacă acceptăm comportamentul Creatorului fără să facem acţiuni doar pentru că este posibil să I le atribuim Lui, atunci nu ne schimbăm. Deci, vedem acelaşi rezultat sub o altă formă, pentru că dacă eu nu mă schimb, stau cu braţele încrucişate şi fac ceva fără legătură cu independenţa mea şi urmez redirecţionarea din partea Creatorului, avansez prin suferinţă şi lovituri.

Cu toate acestea, dacă pe fondul comportamentului Creatorului, îmi dedic timpul acţiunii pe cont propriu, şi apoi, aduc totul înapoi la „autoritatea supremă”, la Creator, dacă acţionez ca să egalizez participarea mea cu participarea Lui, astfel mă schimb. Dintr-un salt, mă ridic la un nou nivel prin modalitatea „voi grăb lucrurile”.

Aceasta este întreaga diferenţă. Lumea îndură multă suferinţă pentru că vrea să schimbe ceva pe cont propriu. Schimbarea este necesară, dar cealaltă jumătate lipseşte, şi asta este ceea ce vrem să explicăm umanităţii.

De la Congresul din New Jersey, 11.05.2013, Lecţia 3

Discuții | Share Feedback | Ask a question




"Cabala și Semnificatia Vieții" Comentarii RSS Feed

Articolul anterior:

Articolul următor: