Întrebare: Să presupunem că un om ajunge la un punct în care Îl condamnă pe Creator pentru că suferă. Creatorul i-a trimis această stare, iar el nu este de acord cu ea. Ce înseamnă că acum trebuie să găsească un motiv pentru a-L justifica pe Creator?

Răspuns: Nu! Dacă am primit ceva de sus, în primul rând, observ că simt ceva. Apoi îmi amintesc brusc că ceea ce mi se întâmplă a venit de la Creator. Apoi analizez dacă ceea ce am primit de la Creator este bun sau rău? Și apoi, odată ce s-a întâmplat deja, simt că a venit anume de la El?

Poate că fenomenul în sine este resimțit ca fiind rău de către mine, dar când îmi amintesc că l-am primit de la Creator, se schimbă în bine, pentru că încep să văd un scop în el și există o oarecare justificare pentru asta.

Acum întrebarea este: Ce cred în această situație? Pot să cred că primesc lovituri de la Creator, dar apoi El va compensa cumva pentru asta mai târziu. Este justificată o astfel de atitudine față de Creator? Este considerată guvernarea Lui bună? Sau ar trebui să ajung într-o stare în care simt cu adevărat această guvernare ca fiind bună, din moment ce în lumea Lui nu există rău?

Cu alte cuvinte, trebuie să ajung într-o stare în care nu percep deloc răul, pentru că, dacă mă simt rău, conștient sau inconștient, Îl învinovățesc. Sentimentul rău în sine implică faptul că cel care îl provoacă este rău.

Acum trebuie să fac un calcul: Vreau să mă simt bine de dragul de a mă simți bine sau să evit să nu-L etichetez ca rău? Și așa mai departe. Este ceva de analizat aici. Aici, omul trece printr-un Tzimţum, o restricție.

Ce este restricția? Înseamnă că nu contează pentru mine cum simt. Principalul lucru este ca atitudinea mea față de El să fie bună. Și apoi are loc o transformare; indiferent cu câtă adversitate mă confrunt, mă simt bine.

Altfel, cum poate omul să intre într-o stare de perfecțiune și eternitate? Cum poate omul să ajungă la starea în care se afla Rabi Akiva, când pielea lui era jupuită de vie în timp ce recita „Şma Israel” („Ascultă, Israele”) în acel moment?

Era el sub anestezie? Cum putea recita rugăciunea, adică să fie la un astfel de nivel de adeziune cu Creatorul, de iubire și perfecțiune eternă, în timp ce îndura o asemenea durere? El a atins un astfel de grad în care pielea lui, gradul final de Malchut, era smulsă, totuși el a unit acel act cu „Şma Israel”, cu intenția de dragul dăruirii. Pielea jupuită de pe fața lui reprezintă GAR de Hochma, cele mai înalte niveluri ale luminii înțelepciunii. Aceasta a fost corectarea pe care a realizat-o el!

Din Lecţia zilnică de Cabala 08/09/26, Rabaș – Art.40, 1989-Ce înseamnă în muncă ‘În fiecare zi vor fi ca noi, în ochii tăi’

Filed under: Intrebare si Raspuns, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate | Add Comment →