Baal HaSulam, „Mergând pe Calea Adevărului”, Scrisoarea 17: …astfel, pentru tine, tinta sa fie între dreapta şi stânga. Asta pentru că cel ce merge este mai rău decât cel ce stă degeaba. El este cel care se abate de la drum deoarece calea adevărului este o linie foarte subţire…

În primul rând, trebuie să ne asigurăm că ştim direcţia corectă ca să putem face acţiuni care se îndreaptă în direcţia corectă, exactă şi clară. Dacă nu sunt sigur de ceea ce trebuie să fac,  înseamnă că nu ştiu care este direcţia corectă. Dacă ştiu ce trebuie să fac, tot trebuie să verific dacă este direcţia bună.

Se dovedeşte că o persoană se mişcă nu păşind, ci clarificând direcţia paşilor. Nu există paşi înainte în timp ce cineva merge, ci doar clarificarea direcţiei corecte. Asta înseamnă că avansez.

Dacă mă aflu la un anumit punct de la care clarific direcţia spre Creator, mă unesc cu Creatorul în acel punct. Se doveşte că fac pasul potrivit înainte fără să mă mişc din acel loc. Apoi, chiar la acel punct, noi condiţii sunt revelate, pe care trebuie să le clarific din nou ca de exemplu spre care drum să mă îndrept, cum să folosesc toate condiţiile pentru a mă uni şi unde trebuie să ajung. Dacă hotărăsc cum să fac o astfel de acţiune, înseamă că am descoperit unitatea în acel punct şi nu trebuie să mă mai mişc.

Paşii prin care avansez nu reprezintă mişcarea, ci determinarea permanentă a punctului unei atitudini mai corecte, a unei perspective, a unei tendinţe, a punctului dobândirii unităţii şi conexiunii, acesta este de fapt o împlinire pe calea spirituală.

Din prima parte a Lecţiei Zilnice de Cabala, 24.07.2013, Scrierile lui Baal HaSulam

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara | Add Comment/Ask Question→

 

Rabash: „Grăbeşte-te, dragul meu”: Astfel când cineva se roagă pentru un întreg, prin rugăciunea lui, se angajează în dăruire. Şi cu cât se roagă mai mult, vasul de dăruire se formează într-o asemenea măsură încât Lumina dăruirii, numită „iertătoare”, poate fi revelată.

Nu ştim cum se întâmplă. Avem gânduri supărătoare numai în ceea ce ne priveşte pe noi înşine şi nu putem să ne gândim la altceva. Citim şi auzim că trebuie să ne gândim la grup, la mediu, la prieteni, dar nu avem puterea să facem astfel.

Uneori reuşim, dar, de cele mai multe ori, nu ne iese. Poate că ne amintim pentru două minute că ar trebui să ne gândim la alţii, dar apoi, ne lovim dintr-o dată de o problemă personală care ne preocupă mai mult decât orice şi ne face să deviem de la iubirea pentru prieteni, de la Creator şi de la lumea următoare.

Vedem că prin ceea ce trecem acum în această lume, nevoia de a rezolva o anumită problemă care a apărut, este cel mai important lucru pentru noi. Uneori nu putem să scăpăm de astfel de gânduri luni de zile, alteori ne preocupă cu anii şi ne provoacă o mare durere.

Astfel, Creatorul ne învaţă şi ne revelează adevărata noastră stare. Ne oferă standardul exact cu ajutorul căruia puntem evalua starea în care ne aflăm: ce gânduri şi dorinţe avem, din ce material suntem croiţi, ceea ce înseamnă exact ce reprezintă dorinţa de a primi. Astfel, aflăm despre materialul nostru şi despre cât de adânc suntem absorbiţi în gândurile despre noi înşine, care ne tulbură, care apar unul după altul şi ne preocupă în mod constant. Ne întoarcem în permanenţă la ele şi nu putem să facem nimic în legătuă cu asta.

Uneori, ne preocupă mai mult şi suntem cu totul absorbiţi de grija pentru noi înşine. Uneori, această presiune scade şi înţelegem că toate aceste probleme ne sunt date intenţionat pentru a ne învăţa să le facem faţă şi să nu ne dedicăm lor întreaga noastră viaţă. Uneori, simţim că aceste probleme trebuie să ne împingă spre alte gânduri: despre scopul vieţii şi sensul ei în loc să fim absorbiţi de grijile noastre mărunte legate de existenţa noastră corporală. Până la urmă, niciun adevărat dezastru nu are loc niciodată.

Totuşi, nu putem să scăpăm de aceste gânduri egoiste. Astfel Creatorul învaţă o persoană şi despre acest lucru se spune „grăbeşte-te, dragul meu”. Nu mai simţim importanţa Creatorului, măreţia scopului. Ne trezim în mijlocul nopţii tulburaţi de veşnicele noastre probleme personale şi nu putem să ne debarasăm de ele. Pur şi simplu, nu ne lasă să ne odihnim.

Ne îndreptăm către grup pentru ajutor, către prieteni, şi nu ştim ce altceva să facem. Datorită faptului că suntem printre prieteni şi participăm la activităţile lor, înţelegem în cele din urmă, după toate aceste eforturi, că tot ce se întâmplă este un joc instrumentat de sus, prin care noi trebuie să învăţăm cum suntem manevraţi de acolo. Vedem cum Creatorul ne antrenează şi că, făcând asta, vrea să ne reveleze ceea ce este cel mai important în dezvoltarea spirituală.

Dintr-o dată, începem să înţelegem că gândurile pentru prieteni sunt mai importante pentru noi decât toate gândurile supărătoare despre noi înşine. Pe baza acestor gânduri, putem analiza şi măsura cât este de important scopul spiritual, adică să le dăruieşti celorlalţi, să te gândeşti la prieteni şi să-ţi faci griji pentru întreaga umanitate. În contrast cu gândurile care ne tulbură, asta vine ca o ocazie de a evalua dacă suntem în stare să ne menţinem deasupra lor şi să ne facem griji în legătură cu binele celorlalaţi şi cu Creatorul.

Înţelegem că acest proces este esenţial pentru a înţelege în cele din urmă importanţa dezvoltării noastre spirituale, a scopului spiritual. Până la urmă, spiritualitatea nu are o formă, o reprezentare, o imagine; noi înşine formăm lumea spirituală, ca un ambalaj care este făcut din intenţia „cu scopul de a dărui deasupra vieţii corporale”. Este ca şi cum dacă am schimba lumea cu o lume opusă şi astfel am construi lumea spirituală.

Este ca şi cum dacă lumea spirituală nu ar exista înainte să o construim în funcţie de persoana care o dobândeşte. Se dovedeşte că, de fapt, deasupra supărătoarelor gânduri egoiste despre noi înşine şi deasupra luptei cu problemele, avem şansa să construim forma spirituală care este împlinită în noi. De aceea se spune „proprii tăi ochi vor vedea, şi nu ochii unui străin”. Numai atunci, cei care pot face faţă tuturor obstacolelor şi le depăşesc – şi prin ele învaţă cum să construiască învelişul dăruirii peste întreaga noastră realitate corporală – se îndreaptă spre spiritualitatea noastră pentru a-L vedea pe Creator.

Atunci, vedem că viaţa nu are niciun sens prin ea însăşi. Această lume este doar o iluzie care a fost creată intenţionat pentru ca noi să fim capabili să construim peste ea adevărata lume spirituală eternă.

Din pregătirea pentru Lecţia Zilnică de Cabala, 17.07.2013

Filed under: Lectia zilnica, Perceptie, Spiritualitate | Add Comment/Ask Question→

 

Întrebare: Ce trebuie să fac dacă, la un moment dat, sunt aruncat de la merit la păcat? Dacă, într-un punct critic, brusc, totul trece de la alb la negru?

Răspuns: Ce merite şi păcate poţi avea? Toată viaţa ta, acţionezi conform instinctelor naturale, ca un animal. De aceea, toate plângerile trebuie să fie adresate Stăpânului care te-a creat. Nu aveţi independenţă şi nu puteţi spune că voi, voi înşivă, aţi făcut ceva rău. Totul este făcut de forţa superioară. În curând, veţi vedea acest lucru şi veţi înţelege că nimeni nu este de vină şi că nu este cineva pe care să te superi. Atunci, veţi vedea o imagine complet diferită.

Problema este că nu există Creator în viaţa ta şi, astfel, tu atribui o oarecare libertate de alegere celorlalţi şi ţie, ca şi cum ai fi responsabil de actele tale. Ca şi cum ai acuza copiii de la grădiniţă. Este posibil să spui că un copil este bun şi altul este rău? Sunt toate calităţi naturale: anumiţi copii sunt agresivi şi alţii sunt plângăcioşi. Astfel, natura ne împinge pentru a ne aduce la cunoaşterea răului, pe care Creatorul l-a făcut, inerent, în noi.

Trebuie să trecem prin numeroase lovituri şi apoi, Creatorul ne va explica, puţin câte puţin, că El a făcut asta, dacă dorim să scăpăm de natura noastră, cu care am fost creaţi. Creatorul se joacă cu noi, deoarece, aşa cum este scris, „Nu este nimeni în afară de El”. Credeţi că voi acţionaţi, în loc de El?

Oamenii sunt obişnuiţi cu ceea ce este scris în cărţi: „păcatele voastre”, „meritele voastre”. Sarcina noastră este de a explica asta într-o manieră mai uşor de înţeles, deoarece timpul a venit, când adevăratul sens al acestor cuvinte, poate fi dezvăluit.

Totuşi, nu sunt păcatele şi greşelile voastre. Nu sunteţi voi cei care le-aţi făcut sau care le-aţi produs. Voi nu v-aţi ales calităţile cu care v-aţi născut. Noi toţi suntem nişte păpuşi, de la Hitler până la cei mai mari sfinţi ai lumii.

Totuşi, aceste păpuşi primesc un plus la un moment dat, o picătură a proprietăţii opuse, apoi, ele schimbă aspiraţiile lor, conform acestei noi proprietăţi: ele caută dăruirea şi încep să studieze fără să înţeleagă de ce studiază. Studiul determină obiectivul pentru ele şi asta, de asemenea, este stabilit de Creator.

Totuşi, după ce aceste două proprietăţi opuse sunt determinate în ele, una împotriva alteia, recepţia şi dăruirea, ele încep a găsi ocazia pentru munca independentă în linia de mijloc, între ele. Este un sentiment special pe care-l veţi atinge curând şi atunci veţi şti cum să vă construiţi de la aceste două proprietăţi, linia stângă şi linia dreaptă. Veţi înţelege că aceste două linii sunt amândouă necesare.

Creatorul vă va ajuta să le conectaţi împreună şi să înţelegeţi ce este picătura de dăruire şi cum să îi adăugaţi mai mult, celulă cu celulă, o nouă înţelegere, resimţind conceptele, învăţând cum să cultivăm acest material.

Este clar că lumina face toată munca, lucrând pe noul material. Lumina şi dorinţa se întâlnesc şi amestecul lor se ridică precum un aluat, dar eu am făcut asta.  Înţeleg şi simt cum se întâmplă. Aici este creaţia mea, ca o bucată de aluat. Iau un pumn de făină şi adaug cantitatea exactă de apă pentru ea, nici mai mult, nici mai puţin. La început, pare că nu există suficientă apă şi trebuie să muncesc din greu pentru a amesteca aluatul meu, dar, în final, el va fi gata să fie pus în cuptor şi copt!

Astfel, cele două ingrediente, făina şi apa, sunt transformate în „pâinea săracului” (Matzah). Din punctul de vedere al dorinţei de a primi plăcere este o pâine simplă şi nu trebuie altceva, iar deasupra ei, totul este deschis. Libertatea este deschisă.

 

A doua parte a cursului zilnic de Cabala, 16.07.2013, Zohar

 

Filed under: Lectia zilnica, Libera alegere | Add Comment/Ask Question→

 

Este necesar să se atingă punctul în care întreaga voastră viaţă este în prieteni, împreună cu ei în unitate colectivă, acolo unde nu există diferenţă între noi. Corpurile noastre dispar şi există numai dorinţa care simte plăcerea conexiunii şi nu este destrămată. Toate părţile nu vor numai să se unească, dar au aderat, deja, la celălalt şi s-au dizolvat  în întreaga unitate, după ce s-au transformat pe deplin, în materiale omogene, uniforme.

Toate caracteristicile noastre şi diferenţele au dispărut, deoarece noi ne completăm reciproc astfel că am devenit o unitate, încât nu-mi pasă ale cui sunt aceste mâini, cui aparţine acestui creier, al cui este spatele acesta. Totul este colectiv, precum imaginea unei singure persoane. Noi începem să simţim forţa în această unitate care reînvie această imagine globală pe care am construit-o, care este numită fiinţă umană, Adam. Această forţă care-l animă este numită Creator.

Trebuie să ne străduim pentru asta şi să o trăim tot timpul. În fiecare moment, trebuie să căutăm mijloacele de consolidare pentru această formă, în care am ajuns a iubi Creatorul, prin iubirea de prieteni. Dacă, timp de un moment, abandonez această căutare şi nu consolidez această stare, cad imediat. Eu cred că nu va fi imediat, dar nu există nicio îndoială că am căzut. Este posibilă deplasarea doar într-o direcţie sau alta. Nu există stări fixe în spiritualitate. Să nu credeţi că vă puteţi opri şi vă puteţi odihni. O vreţi sau nu, în lumea spirituală este necesar să simţiţi încotro vă îndreptaţi în fiecare secundă: spre unitate cu toată lumea sau în direcţia opusă. Este fie una, fie alta.

Spaima cutremurătoare este necesară aici, care este Prima Poruncă şi fără de care nu puteţi spera să avansaţi un pic. Dacă un anumit scop material din această lume îmi cere să schimb direcţia – pentru a reflecta asupra grupului, conexiunea cu Creatorul pentru a ne ajuta să realizăm această sarcină materială – atunci este bine, deoarece asta schimbă direcţia mea.

Cel puţin, nu mă îndrept spre un scop personal, ci spre interesul a ceva colectiv, cu toată lumea. Deja ne obligă să ne amintim că avem nevoie de Creator, deoarece fără El, nu vom reuşi. Dacă asta nu există, atunci un suflu mai puternic trebuie să fie trimis la noi, pentru ca noi să simţim neputinţa noastră, la fel ca şi în întreaga lume şi suntem obligaţi să ne amintim că doar Creatorul ne poate ajuta.

Nimeni altcineva nu poate. Lucrul principal este de a schimba direcţia. De îndată ce o facem şi începem să lucrăm în sensul corect al unităţii, să clarificăm la ce şi de ce avem nevoie de această conexiune, vom modifica imediat scopul şi mijloacele.

La început, noi aveam nevoie de Creator pentru a reuşi să atingem diferite obiective externe şi acum, înţelegem că obiectivele externe au fost plasate, în mod deliberat, înaintea noastră, pentru a ne speria şi a ne obliga să ne amintim de Creator. Astfel, noi suntem treziţi pe baza unui simplu egoism psihologic.

Pentru moment, este vorba de o apropiere pur egoistă, dar ea ne învaţă să nu părăsim „sfinţenia”. La urma urmei, există sfinţenie chiar în această conexiune.

Prima parte a Cursului zilnic de Cabala, 16.07.2013, Scrierile lui Rabash

 

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara, Munca spirituala | Add Comment/Ask Question→

 

Întrebare: Ce înseamnă a aduce Creatorul în viaţa noastră?

Răspuns: Este sentimentul că este imposibil să te agăţi de această unitate fără Creator.  Treptat, suntem gata să pierdem asta, deoarece ne lipseşte cauza tuturor cauzelor, singura forţă care susţine întreaga realitate. De aceasta avem nevoie!

Acesta este modul în care o persoană se simte în această lume. Trebuie să dezvăluim marele sistem care este în afara terenului nostru de joacă de copii şi să înţelegem cum funcţionează şi cum Creatorul a pregătit totul pentru noi. Este ceea ce numim revelarea Creatorului.

Timpul a venit acum, după ce am atins şi gustat sentimentul unităţii. Acum, noi trebuie să descoperim pe Cel care a creat şi a umplut această realitate.

Din prima parte a Cursului zilnic de Cabala, 18.07.2013, Scrierile lui Rabash

 

Filed under: Intrebare si Raspuns, Munca interioara | Add Comment/Ask Question→

 

Tora, „Exodul”, „Misphatim”, 21:23 – 21:25: Şi dacă vreun rău va veni, atunci va trebui să dai viaţă pentru viaţă, ochi penru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, contuzie pentru contuzie.

Oamenii percep tot ceea ce scrie în Tora în mod linear şi egoist. Tora vorbeşte exclusiv despre unitate între oameni şi despre stabilirea unei imagini integrale generale care se numeşte Adam (asemănător Creatorului).

Fiecare persoană, fără excepţie, participă la crearea acestei imagini (Adam). Chiar dacă vrem sau nu, cu toţii suntem implicaţi în meşteşugul acestui gigant. Implicarea noastră ar trebui să corespundă învăţăturii numită Tora (cuvânt derivat de la Ora’ah, care se traduce ca „învăţătura”). Ea descrie căile corectării de sine care apar când facem greşeli. Ca în orice învăţătură, există un capitol despre posibilele greşeli şi modalităţile de a le corecta.

Asta explică de ce nenorocirile menţionate mai sus despre ochi, mâini, picioare sau alte răni sunt toate despre legăturile dintre oameni care există la nivelul celor zece Sefiroţi. Ele trebuie să umple orice defecte pe care le-au provocat având în vedere că „nenorocire” înseamnă un rău făcut fără intenţie.

Când, în timpul unei căderi, dacă cineva în mod intenţionat, egoist şi rău-voitor dăunează unui sau inhibă un întreg sistem integral sau strică un proces colectiv de corectare, atunci alte legi intră în vigoare.

Întrebare: Ce se înţelege prin „a da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi?”

Răspuns: Este vorba despre nivelurile de corectare – Nefesh, Ruach, Neshama – pe care suntem obligaţi să le umplem.

Lumea percepe întreaga Tora la un nivel corporal. Diferite credinţe, învăţături şi dogme au pornit de la Tora. Asta a continuat timp de mii de ani.

Dacă vorbim despre implicaţiile pământeşti ale Torei, se spune că nu există „nici sclavi, nici stăpâni”. Toţi sunt egali în faţa legii. Ea descrie o societate care nu a existat până acum. Coruperea rezolvă orice problemă în această lume. Plăteşte destui bani şi fă orice vrei.

Dacă citiţi „Legile Regilor” de Rambam, veţi vedea că au existat multe restricţii impuse regilor în comparaţie cu cele câteva limitări pentru oamenii de rând. Cu alte cuvinte, potrivit Torei, toţi sunt egali.

Din „Misterele Cărţii Eterne”, de pe KabTV, 20.05.2013

 

Filed under: Torah | Add Comment/Ask Question→

 

Oricine ştie că viaţa de familie nu este uşoară, şi nu ar trebui să fie lăsată să intre în derivă. Dacă noi, ca şi cuplu, avansăm pe calea dezvoltării reciproce, putem defini trei „teritorii” în relaţia noastră:

• Teritoriul indivizibil, unde iubirea domneşte între noi;
• Teritoriul comun, unde suntem în înţelegere şi analizăm. Acesta este un loc al liberului arbitru pe care putem de asemenea să-l umplem cu iubire;
• Teritoriul individual, al fiecăruia, unde celălalt partener nu intră niciodată. Aici, o persoană priveşte lucrurile din propriul său punct de vedere, preferă ceva, nu acceptă altceva, chiar dacă în pofida celuilalt, şi se gândeşte la ceva care îi aparţine doar lui. Până la urmă, suntem cu toţii oameni, sisteme complexe.

Aceste teritorii, la rândul lor, sunt subdivizate în părţi mai mici, dar noi suntem limitaţi la împărţirea generală.

Ideea este că noi nu ne putem descurca fără iubirea primară, fundamentală. Este ca în căsătoriile regale unde nici măcar nu se cunoşteau dinainte şi nu au un punct comun de contact, un punct al iubirii. Totuşi, tinerii din ziua de astăzi se căsătoresc în general pornind de la atracţia dintre ei, conduşi de cel puţin o scânteie care se aprinde între ei.

Întrebare: Cum pot partnerii să-şi construiască relaţia în mod corect pentru a menţine aprinsă această scânteie, pentru a extinde teritoriul comun?

Răspuns: Înainte de toate, ne întoarcem către minte, nu către sentimente. Un sentiment cald care, odată trecut, a dispărut deja, şi aminitirea lui este deformată de straturi ale fazelor ulterioare. Oamenii nici măcar nu realizează că acesta este un lucru natural, hormonal, material şi, mai mult decât atât, este supus obiceiurilor şi deiverselor standarde, la fel de artificial pe cât de schimbător. De exemplu, dacă am crescut obişnuit cu apropierea din familie, atunci sentimentul meu este mai stabil, şi dacă partenerul meu se potriveşte naturii mele fizice, el sau ea are  un impact mai mare la nivelul subconştient.

Pe scurt, un licăr al sentimentului familiar a fost spontan, fără să ne gândim la asta, şi acum noi vrem să ne angajăm mintea să analizeze această explozie. Doar mintea ne va ajuta să-l recuperăm din trecut, acel trecut frumos când obişnuiam să ne plimbăm de mână şi să trăim în armonie, incapabili să ne despărţim, şi eram atât de aprinşi încât păream un cuplu de idioţi care zâmbeau mereu. Vrem să creăm din nou acest sentiment astel încât să ne îndulcească viaţa şi să-i dea gust, sens, şi astfel, şi noi vom fi capabili să emanăm căldură şi implicare în faţa copiilor noştri şi a celor dragi. Nici nu menţionez faptul că, potrivit a numeroase studii, armonia din familie întăreşte sănătatea şi favorizează longevitatea.

De aceea trebuie să ne întoarcem către minte.

În primul rând, suntem de acord unul cu celălalt în ceea ce priveşte cât de mult partenerul meu poate să-mi ceară şi invers. Oricine respinge o parte din confortul propriu, cu alte cuvinte, egoismul său, şi îşi sprijină şi încurajează partenerul în rutina de zi cu zi, în afaceri şi discuţii. Demonstrăm această apropiere a unuia faţă de celălalt drept un exemplu bun.

În al doilea rând, fiecare dintre noi se întoarce spre şi se raportează la celălalt văzându-l ca persoana cea mai bună, cea mai importantă, cea mai deşteaptă şi unică din lume. Nu ne speriem de exagerări, nu evităm cuvinte mari şi complimente. Dimpotrivă, le căutăm. Fac o listă de exemplu, de 20 de rânduri, deşi nu este simplu, şi o folosesc cât de des pot. Obiceiul devine a doua natură. Voi începe cu adevărat să văd în „jumătatea” mea ceea ce îi atribui.

Nimeni nu îmi cere sentimente sincere de la început. Îmi imaginez o regină a frumuseţii în felul meu: o gazdă frumoasă, foarte sensibilă, minunată, o mamă perfectă, atrăgătoare, sexi, şi aşa mai departe. Mă raportez la soţia mea ca şi cum ea îndeplineşte toate aceste criterii până când într-adevăr recunosc în ea toate aceste calităţi.

În esenţă, folosim acelaşi principiu în grup în munca cu prietenii, ridicându-i în ochii noştri.

Deci, mental, zugrăvesc o imagine a celei mai bune soţii din lume, imaginea care cuprinde toate aspectele vieţii, toate situaţiile. Totuşi, nu se limitează la fantezii. Muncesc cu mine însumi să-mi tratez soţia ca fiind cu adevărat această imagine. Literal, mă „programez” pe mine însumi şi relaţia noastră.

Întrebare: Deci, trebuie să ignor realitatea?

Răspuns: Nu există realitate obiectivă. Mereu văd lucruri pe care le pictez pe „pânzele” conştiinţei mele. De fapt, nu-mi remarc partenera, deşi trăim împreună. Sunt atât de obişnuit cu ea încât, doar ocazional, mă concentrez pe laturi mai proeminente dincolo de aspectul exterior. Mai mult, în mod natural, bărbaţii sunt mai superficiali, în timp ce femeia piveşte mai în profunzime, şi în acest sens este mai uşor pentru ea să treacă peste obstacolele exterioare.

Oricum, după ce am zugrăvit un ideal, îmi „îmbrac” partenera cu el. De acum înainte, ea este exact aşa pentru mine şi ideea principală nu este în aspect. În interiorul meu, introduc perfecţiunea în toate calităţile ei. Fie şi egoist. „Aceasta este soţia mea, şi, de aceea, este cea mai bună care poate exista”.

Bineînţeles, acest lucru cere efort. Produc această atitudine ca şi cum văd un ideal zugrăvit în faţa mea. Toate virtuţile lumii sunt cuprinse în el. Mental, o aşez pe un piedestal, pe tronul reginei şi, indiferent ce, nu o cobor de la această înălţime. Totul în ea este perfecţiune, şi dacă nu-mi place ceva, este pentru că egoismul îmi acoperă ochii.

Repet, principalul lucru în această imagine nu priveşte detaliile exterioare, ci respectul, reverenţa de care sunt plin, valoarea pe care idealul o câştigă în ochii mei. Chiar această valoare, această atitudine, o transfer partenerei mele. Nimic nu-mi împiedică imaginaţia de la a fi întors în direcţia corectă şi de la a deveni programat cu o anumită viziune.

Suntem angajaţi alături de partenera noastră în aceast muncă interioară reciprocă, voită şi conşientă. Discutăm despre ea. Ne arătăm unul altuia exemple în fiecare situaţie, îl acceptăm pe celălalt ca fiind perfect.

Într-adevăr, ochii noştri văd o imagine diferită, deşi până şi asta se va schimba mai târziu. Totuşi, ne întoarcem spre o nouă relaţie, planificată deocamdată, dar serioasă.

De exemplu, casa este o mizerie pe care nu o pot suporta şi, în acelaşi timp, mă comport cu soţia mea ca şi cum ea pune fiecare lucru la locul lui. Accept ordinea aşa cum o vede ea. Nu caut nici măcar pretexte. Văd şi îmi propun să văd totul în ea şi tot ce depinde de ea ca fiind perfect.

Aceasta este conştiinţa noastră, concesii reciproce, respingerea atitudinii egoiste. Muncind astfel, într-o săptămână, dintr-o dată voi afla că totul s-a schimbat. Se dovedeşte că o văd într-adevăr fără defecte, la fel cum mă vede şi ea pe mine. Iubirea înfloreşte în teritoriul nostru comun.

Într-un cuvânt, „nu e suferinţă, nu e câştig”. Iubirea vine când îi arăt partenerului meu exmplul că îl/o accept, că el sau ea este binevenit(ă), în ciuda a tot ce văd negativ în el/ea. Îi arăt iubire, aceeaşi iubire ca pentru propriul copil care este mereu irezistibil în ochii mei, oricum ar fi.

În final, basmul va deveni realitate, iar iubirea care a izvorât şi s-a întărit între noi nu va mai avea nevoie de trucuri. Orice problemă ne va aduce noi oportunităţi pentru compromisuri, concesii, şi mai multă iubire.

De aceea se spune că iubirea va acoperi toate greşelile. Ea poate creşte doar cu ajutorul lor. Dacă ele nu ar fi, nici nu m-aş uita la soţia mea. Astfel, orice privire revelează ceva rău pentru mine. Aceasta este natura umană.

Aici este unde începe munca noastră, unde trebuie să învăţăm să privim viaţa în mod obiectiv fără dependenţa de propriile noastre dorinţe, fantezii şi pasiuni. Noi înşine construim lumea, nu prin gânduri visătoare ci prin atitudinea noastră, împreună recuperăm dorinţa de la uitare până când înlocuieşte realitatea precedentă.

Din „Discuţie despre Noua Viaţă”

 

 

Filed under: Casatorie, Educatie, Egoism, Femeia | Add Comment/Ask Question→

 

Întrebare: Cum pot să simtă femeile coborârea colectivă şi unitatea? Nu simt nicio coborâre; Vin la grup plină de o mare bucurie şi îi sunt devotată. Deci unde este dezvoltarea mea spirituală?

Răspuns: Este ceva unic în ceea ce priveşte femeile, în comparaţie cu bărbaţii. Nu li se cere să treacă peste bariera naturală dintre ele. Dar în munca spirituală, ele trebuie să fie ca bărbaţii.

Nimeni nu le cere asta, nimeni nu le cere aceeaşi metodă ca a bărbaţilor de a se conecta. Dar în interior, ele sunt pregătite pentru asta şi trebuie să lucreze la asta în special între ele.

Şi apoi, se creează o detaşare particulară, o urcare şi senzaţia că tu eşti o femeie iar acesta este un bărbat dispare, când această îmbrăcăminte exterioară dispare şi devine fără importanţă, atunci, pe de o parte, ceea ce rămâne este lumea fizică, şi pe de altă parte, lumea spirituală; amândouă vor fi diferenţiate exact: aceasta fiind natura noastră animalică şi aceea sufletul, atunci ele vor fi în stare să lucreze ca bărbaţii.

Dar până în acel moment, este o diferenţă între bărbaţi şi femei şi de aceea, avem nevoie să ne ridicăm şi să ne dorim reuşita spirituală separat. Bineînţeles că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii din toate punctele de vedere, dar dacă începem să muncim împreună, atunci doar devenim confuzi. Confundăm imaginile din lumea fizică şi munca spirituală şi rezultatul este unul foarte rău.

Astfel, nicium nu trebuie să ne intersectăm în vreun fel. Ajutor reciproc, sprijin acordat centrului, diseminare, tot ce rămâne este făcut împreună, cu excepţia muncii spirituale. Uneori, chiar şi atelierele pot fi aranjate împreună. Dar în general, conexiunea trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gen.

Voi înţelegeţi şi simţiţi asta singure, că se poate ca foarte uşor să deveniţi confuze. Mai mult, femeile ajung să fie mai derutate decât bărbaţii. Un bărbat înţelege de ce are nevoie pe când o femeie încurcă spiritualitatea cu materialitatea, pentru ea este ca şi cum ar fi acelaşi lucru. Şi asta nu e deloc aşa. Ea doar se minte pe ea însăşi fără să înţeleagă şi să simtă asta.

Când treci Machsomul şi începi să simţi cu adevărat lumea superioară, vei înţelege atunci cât de mult asta ar fi fost o greşeală. Dar până atunci, nu. Şi de aceea, la noi totul este împărţit în mod strict în parte masculină şi parte feminină.

Nu vă amestecaţi cu bărbaţii, asta este prima condiţie. A doua, învăţaţi în mediul vostru, printre voi. Nimeni nu vă cere să vă îmbrăţişaţi. Faceţi tot ce este benefic conexiunii dintre voi.

Din Congresul de la Sankt Petersburg, „Ziua Întâi”, 12.07.2013, Lecţia a doua

 

Filed under: Femeia, Lectia zilnica, Munca in grup, Munca spirituala | Add Comment/Ask Question→

 

Întrebare: Am finalizat cursurile şi am început munca în grup. Văd lipsa prietenilor mei, dar nu există, încă, niciun sentiment de rezistenţă. De ce? Asta deoarece noi nu căutăm, suficient, să ne conectăm?

Răspuns: Foarte adevărat! Ai răspuns singur la întrebare. Dacă nu doriţi cu ardoare unitatea, atunci nu veţi simţi respingerea. Ce motiv există pentru a vă dezvălui atributele negative sparte în voi, dacă nu aveţi pregătire pentru asta ?

În primul rând, grupul nu este unit, cât ar trebui. În al doilea rând, se pare că nu există, încă, înţelegerea importanţei unităţii. Astfel, ceea ce se întâmplă în voi, nu sunt atributele care au nevoie să fie corectate, chiar dacă ar putea să fie o anumită slăbiciune sau respingere.

Întrebare: Cum este posibil să îmbunătăţim această muncă pentru a simţi cu adevărat respingerea prin care să putem munci mai intens?

Răspuns: Executaţi instrucţiunile noastre. Nu există nimic altceva.

Se poate ca voi să realizaţi toate activităţile, să luaţi parte la ateliere, la studiu, să vă uniţi, dar o faceţi într-o manieră formală, fără dorinţa pentru conexiunea cu celălalt. Aceasta înseamnă că, inconştient, vă protejaţi de cooperare, care este mult mai internă şi sudată.

Aici, la congres, există oameni care nu sunt în măsură de a depăşi acest obstacol, nu sunt în măsură de a-şi „expune” inimile lor. Expuneţi-le, scoateţi învelişul exterior, descoperiţi-le. Nu vă fie teamă de asta!

Vă este teamă că le vor răni şi vor provoca ceva foarte sensibil şi neplăcut. Nu vă fie teamă! Cu prudenţă, cu îngrijorare, încercaţi să le expuneţi. Nu poate fi altfel dacă dorim să devenim o singură inimă. Trebuie să eliminăm şi să îndepărtăm acest înveliş exterior al fiecărei inimi.

 

Din Congresul St Petersburg, „Prima zi”, 12.07.2013, Curs nr. 2

 

 

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca spirituala | Add Comment/Ask Question→

 

Noi trebuie să aspirăm în acelaşi mod la Israel, Tora şi Creator şi astfel, vor apărea într-un întreg. Ca şi cum ar exista un triunghi echilateral: Israel, Tora şi Creatorul şi voi tindeţi să fiţi în centrul acestui triunghi.

Israel este o persoană ce tinde către Creator. Tora este mijlocul prin care ajungem la conexiune, unitate în grup. Creatorul se dezvăluie în grup. Dacă aceste trei elemente sunt la fel de importante pentru noi şi sunt conectate într-un singur concept, noi putem avansa.

Aceste trei elemente se detaşează, constant, unul de altul şi noi trebuie să încercăm să le conectăm într-un singur concept nou şi să muncim în acest fel. Dacă nu dorim ca starea care a fost atinsă în timpul congresului să se oprească vreodată, trebuie să conectăm aceste trei componente şi să aducem forţa superioară în această conexiune, care va susţine întregul congres.

Desigur, vom simţi cum acest sentiment se răceşte şi dispare un moment mai târziu. Ne vom asigura că ne conectăm şi simţim căldura şi repetăm asta de mai multe ori. Acesta este sentimentul de detaşare şi răcire, care este un semn de extindere a vaselor şi a avansării noastre.

Totul este măsurat în funcţie de importanţa Creatorului, putem învăţa despre importanţa Lui, realizând că fără El nu ne putem conecta. Fără conexiunea nostră, nu ne putem apropia de o stare spirituală. Trebuie să înţelegem că, coborârea şi detaşarea pe care le simţim acum sunt un spaţiu, un loc pe care Creatorul ni l-a dat, în care noi trebuie să-L aducem pe El.

Apoi, toate speranţele şi aşteptările noastre vor fi îndeplinite.

 

Din pregătirea Cursului zilnic de Cabala, 19.07.2013

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara, Munca spirituala | Add Comment/Ask Question→