“Și ei au construit Arei Miskenot (oraşe sărace)”
Atingerea unităţii cu Creatorul este posibilă numai prin ieșirea din exil. Exilul este sentimentul de a fi deconectat de Creator, o lipsă de unitate.
Dar cum pot să știu ce este unitatea pentru a simți că nu sunt în ea acum, pentru a tânji după ea, pentru a plânge și pentru a nu-mi dori nimic altceva decât să părăsesc această stare?
La urma urmei, starea mea actuală nu mi se pare atât de rea. Simt o anumită lipsă de împlinire în viață, dar nu pot spune că sufăr foarte mult din cauza asta. Aceasta nu este ceea ce numim exil.
Exilul este starea opusă unității; este atunci când sufăr doar din cauza absenței ei și simt această lipsă ca o durere insuportabilă, care mă străpunge până în miezul meu. Dar cum pot ajunge la o nevoie atât de acută?
Aceasta este aceeași întrebare pe care a pus-o Avraam: “Cum pot fi sigur că urmașii mei vor moșteni țara lui Israel?” Cuvântul “pământ” (Ereţ) înseamnă dorință (Raţon). Deci, cum pot atinge o asemenea dorință care va fi în întregime îndreptată către dăruire?
La urma urmei, toate dorințele mele sunt îndreptate spre primirea egoistă și există un singur punct mic în inima mea numit “Avraam”, care este începutul unei dorințe corectate, din care se naște o nouă abordare, o întrebare. Iar Creatorul îi răspunde: “Nu-ți face griji, te voi trimite în exil”.
Și atunci Avraam este împăcat, pentru că înțelege că orice s-ar întâmpla, va ajunge inevitabil la o asemenea suferință din cauza lipsei de unitate cu Creatorul, încât de la aceasta va ajunge inevitabil la unitate. Adică, omul realizează că nu are de ales; el trebuie să găsească dorința, nevoia de unitate cu Forța superioară.
Pentru aceasta, el trebuie să cadă sub o guvernare străină, una care este opusă Creatorului. Această putere i se va dezvălui treptat, pas cu pas, ca ceva cu totul insuportabil. La început, chiar i se va părea bună, deloc împovărătoare, ca o ușoară pânză de păianjen.
El va intra în Egipt și va începe să lucreze pentru egoismul său, pentru că a început o foamete în țara lui Israel (în dorințele sale pentru Creator). Iosif coboară în Egipt și apoi urmează întreaga casă a lui Iacov – adică întregul om, cu toate dorințele și intențiile sale, atât bune cât și rele, se scufundă în egoismul său și se simte confortabil în el!
Acesta nu mai este doar un ego minor, ci complet opusul unității cu Creatorul, cu spiritualitatea, cu dăruirea și iubirea.
Totul începe cu ura care a izbucnit între frați și cu vânzarea lui Iosif ca sclav. Astfel, toate dorințele unui om încep să se dezvolte în interiorul egoismului său și el încă nu simte că acest lucru este rău. Îi merge bine – aceștia sunt cei șapte ani de abundență.
Chiar dacă simt că sunt cumva opus Creatorului și mă aflu în Egiptul egoist, nu mă simt deloc rău acolo.
Și așa, ne dezvoltăm în mod natural până când începem să construim orașele Pithom și Ramses. Pentru Faraon, pentru egoismul nostru, aceste orașe simbolizează o viață bună. Dar pentru punctul nostru din inima care începe să se trezească, această viață devine amară.
Simt că acestea sunt orașe jalnice și prăpădite. Nu am nimic în ele, doar gol. Chiar dacă trag o oarecare plăcere din această viață, mai târziu o regret amarnic.
Astfel, ajung să mă jelesc de existența mea fără sens.
Văd că sunt prins într-o mentalitate în care încerc să măsor totul cu intelectul și simţirea mea egoistă, adică, cu forța impură (Klipa), constând în cunoaștere (în minte) și primire (în corp).
Simt cum mă distruge și cer în mod constant confirmarea de la rațiune că eu câștig, reușesc, nu eșuez, progresez și că mereu obţin ceva! Aceasta este cererea egoismului meu.
Dar pe de altă parte, încep să realizez că această abordare egoistă mă îngroapă pur și simplu în Egipt, iar eu nu vreau să rămân acolo. Acesta nu a fost scopul vieții mele.
Și apoi încep să caut o modalitate de a mă elibera de stăpânirea acestui faraon – cunoașterea și primirea. Caut concepte noi care sunt deasupra acestui lucru.
Treptat, descopăr că există o calitate numită Israel (Yaşar-Kel, direct către Creator), care este mai presus de cunoașterea și simțirea dorinței mele de plăcere, mai mare decât împlinirea benefică și raționamentul egoist.
Deasupra acesteia există o altă stare, al cărei “cap” se numește credință și al cărui “corp” este dăruirea.
Acesta este sufletul, care diferă de corpul egoist bazat pe cunoaștere și primire.
Astfel, ca urmare a muncii mele, și tocmai datorită Faraonului care mi se dezvăluie, încep să prețuiesc și să ridic dorințele de dăruire deasupra dorințelor de primire, și încep să prefer credința în detrimentul rațiunii.
Și de îndată ce încep să lucrez în acest fel, o regulă și mai puternică a lui Faraon se dezvăluie în mine.
Anterior, nu știam că era un conducător atât de crud, de care trebuia să fug. Moise (interiorul meu) fuge de la Faraon în țara Madian și trebuie să se ascundă acolo timp de 40 de ani, ceea ce înseamnă că într-un om, puterea dăruirii crește împotriva Faraonului.
Este încă mică, incapabilă să-l depășească, dar omul deja înțelege că trebuie să lupte cumva cu egoismul care îi aduce rău.
Aici își dă seama că are nevoie de ajutorul Creatorului și încep urgiile egiptene.
El simte cum loviturile îl lovesc pe Faraon, iar prin ele, Moise din el se desparte de el, pregătindu-se să conducă întreaga națiune, toate dorințele.
Astfel, promisiunea Creatorului este împlinită: că urmașii lui Avraam vor fi exilați într-o țară străină, asupriţi timp de 400 de ani și vor ieși de acolo cu mare bogăție.
Aceasta este însăși dorința care a crescut în Egipt datorită Faraonului, prin toată această luptă.
Noi nu-l scoatem pe Faraon însuși din Egipt, ci luăm de la el acele dorințe pentru care am luptat și le scoatem prin credință mai presus de rațiune.
În aceste dorințe am simțit exilul (Galut) – și prin ele, dorim să experimentăm mântuirea (Geula), revelația Creatorului.
Întreaga noastră muncă în Egipt este să discernem diferența dintre orașele magnifice construite pentru Faraon și mizeria lor pentru dorința noastră de a ne elibera de el – să-l distingem pe Faraon ca “ajutor împotriva ta” și ajutorul cu care mergi la Faraon – adică Creatorul.
Vedeți cum stau unul împotriva celuilalt, în timp ce omul se află între ei și îi cere Creatorului să rezolve fiecare stare.
Din Lecţia zilnică de Cabala 11/4/11, Scrierile lui Baal HaSulam – Șamati – Art.86 – “Și ei au construit oraşe sărace”
Întrebare:
Comentariu:
Comentariu:
Comentariu:
Fericirea este atunci când omul are un scop adevărat, și în acest scop nu poate fi dezamăgit în niciun fel și în niciun moment, deoarece este adevărat, etern și perfect. Apoi omul se mișcă în mod clar spre scop.
Întrebare:
Întrebare:
Întrebare:
Comentariu: