Noul meu articol pe Linkedin “Pentru unii luptători războiul nu se termină niciodată”
În ajunul Zilei Memorialului Israelului pentru Soldații Căzuți în Războaiele din Israel și Victimele Acțiunilor Teroriste, Itzik Saidian, un soldat rănit și-a dat foc. Nu a fost rănit fizic, dar sufletul său a fost spulberat de ani de zile. În 2014, un APV (Armored Personnel Carrier) care transporta nouă soldați din plutonul său, a fost lovit de o rachetă RPG lansată la umăr. Șapte dintre prietenii săi au murit în explozia de foc, iar cei doi care au supraviețuit au fost răniți de explozie și de barajul de gloanțe care a urmat. Itzik nu era pe acel APV; el a venit să-și salveze prietenii și a văzut ce a mai rămas din ei, iar sufletul său a fost definitiv zdrobit. A continuat să lupte; nu s-a dat înapoi și a rămas cu unitatea sa chiar și după luptă. Dar acea zi, când a văzut ce se întâmplase cu prietenii săi, l-a biruit. Nu și-a revenit niciodată. Itzik nu este singurul. Pentru mulți războinici, care au experimentat ororile războiului direct, războiul nu se termină niciodată.
Oamenii au nevoie de speranță. Dacă nu există nicio speranță la orizont, dacă prezentul lor este plin de chinuri și viitorul este sumbru, înţeleg de ce nu ar vedea nici un rost să trăiască. Dar dacă durerea lor are un scop, un scop demn care este la îndemână, chiar dacă doar pe termen lung, atunci viața are sens și existența are sens.
Zilele trecute, un student mi-a pus o întrebare ipotetică: „Dacă l-ai întâlni pe Itzik Saidian cu câteva minute înainte să se incendieze, ce i-ai spune?” Când întâlnești o persoană cu stres posttraumatic (PTSD), denumirea clinică a stării în care se află acești oameni, cel mai important lucru este să-i asculți, să fii cu ei în durerea lor. Abia după aceea poți spune ceva. Dar când ar veni momentul să vorbesc, i-aș spune că pentru în ciuda întregii dureri, viața are un scop mai înalt, mai sublim și mai frumos decât își poate imagina. Și, deși în acel moment el este în agonie, poate totuși atinge acest obiectiv. În ciuda tuturor durerilor, tocmai din această stare se poate ridica până la eternitate, integritate și frumusețe și poate fi mai fericit decât orice persoană de pe planetă.
Și eu am avut partea mea de traume. Am crescut într-o familie care a fost distrusă aproape în totalitate de naziști, am fost într-un accident de mașină, când un autobuz s-a ciocnit cu mașina pe care o conduceam și îmi amintesc fiecare secundă care a dus la coliziune. Am murit clinic zile întregi și, când am revenit nu puteam respira deoarece plămânii îmi erau plini de sânge. Îmi amintesc de angoasă. De fapt, s-a înrăutățit atât de mult încât spre sfârșit, când medicii mi-au spus că urmează să mă opereze pentru a-mi curăța plămânii, am sărit literalmente pe patul din sala de chirurgie și am spus: „Tăiați-mă!” Și nu glumeam!
În ciuda durerii, știu ce am câștigat din aceste încercări; stiu ce mi-au dat. Scopul vieții este de a te ridica deasupra ei, către un tărâm superior pe care îl putem găsi dacă îl căutăm cu adevărat. Și, uneori este nevoie de o durere mare pentru a începe să căutăm, dar întotdeauna merită.
Din acest motiv, i-aș spune lui Itzik și oricui suferă o durere insuportabilă, că rana este tocmai pârghia care ne poate ridica deasupra oricărei leziuni. Aș sublinia că nimic nu se întâmplă niciodată fără un motiv, iar durerea pe care o simte acum este doar începutul unui drum al cărui sfârșit este fericirea și frumusețea. Și tocmai acest loc de durere insuportabilă a inimii este locul unde începe acel drum.
Oamenii au nevoie de speranță. Dacă nu există nicio speranță la orizont, dacă prezentul lor este plin de chinuri și viitorul este sumbru, înţeleg de ce nu ar vedea nici un rost să trăiască. Dar dacă durerea lor are un scop, un scop demn care este la îndemână, chiar dacă doar pe termen lung, atunci viața are sens și existența are sens.
Într-adevăr, stările prin care trecem sunt întipărite în sistemul naturii și toate duc la fericire. Cu toate acestea, modul în care trăim acele stări depinde de noi. Calea este pavată dar noi stabilim cum să o parcurgem. Ne va conduce pe toți să ne ridicăm deasupra sinelui nostru și să ne cufundăm în umanitate și în cele din urmă, în toată creația. Viața oferă fiecăruia dintre noi oportunități de a lua inițiativa și de a merge în acea direcție din propria voință. De multe ori ratăm aceste oportunități sau refuzăm să le luăm; atunci natura ne conduce spre scopul nostru predeterminat dar binecuvântat, împotriva voinței noastre. Nefericirile noastre, încercările și necazurile noastre sunt pârghiile pe care ni le dă viața pentru a ne propulsa spre o realitate mai bună, una mai transcendentă. Trauma lui Itzik, oricât de groaznică, este o astfel de oportunitate; la fel și traumele a nenumărate persoane care suferă fără un motiv aparent.
Filed under: Criza, globalizare, Educatie -
Niciun comentariu→
Întrebare: Cum putem folosi practic această conștientizare că toți oamenii sunt părți ale sufletului meu? Ar trebui să încep să le hrănesc, să le onorez, să le răsfăț și să le iubesc? Nu mă simt așa și o știu doar pentru că am auzit despre asta.
Întrebare:
Comentariu:
Amalek este o proprietate care ne este foarte apropiată. Și, deși pare a fi un rău absolut, un obstacol care trebuie distrus ștergând chiar și memoria acestuia, se știe că Creatorul nu a creat nimic de prisos, totul este doar în beneficiul dezvoltării noastre.
Comentariu:
Michael Laitman, pe Quora: “