Întrebarea care pur si simplu nu va fi redusa la tăcere şi la care trebuie să se răspundă cu o „lovitură la maxilar” este întrebarea despre cine e mai important: eu sau Creatorul? Eu sau aproapele meu? Forţa daruirii sau forta primirii?

Dacă această întrebare stă în mod clar în faţa mea şi am înţeles că dacă voi progresa sau intra intr-un esec depinde de obţinerea unui răspuns clar, atunci nevoia pentru sprijinul constant al mediului devine evidenta pentru mine. Dar, pe de altă parte, ce este acest mediu? Şi ce fel de sprijin imi da? În esenţă, primesc propriul meu Kelim,dorintele, la gradul la care vreau să-i aduc mai aproape de mine. Pana la urma, toata realitatea sunt eu.

Prin munca cu mediul, il ridic în ochii mei şi în el gasesc importanta  Creatorului. În esenţă, mi-a fost data forţa spargerii in asa fel incat sa ma ajute pe mine în acest mod.
“Eu-l” meu,care include toata realitatea, se divide în două părţi:
1. partea pe care o experimentez ca sine
2. partea pe care o experimentez ca lumea, alţi oameni, şi tot ceea ce este în afara mea.
De ce m-a spart creatorul în două? Acesta a fost în scopul de a face mai uşor pentru mine sa corectez partea care se află în afara. Ii ridic importanţa în ochii mei prin trezirea importanţei prietenilor şi motivarea acestora să lucreze cu mine, ca si cum au libertatea de a alege sau mai multa independenţa decât le atribui.

Noi trebuie să înţelegem că forta spargerii este pentru binele nostru. Partea numită „aproapele”, adică tot ceea ce este în afara de mine, vor fi corectate de mine, dacă ii tratez exact ca aproape. Corectez aceste dorinte care par străine pentru mine, plasandu-ma  în faţa lor şi dorindu-mi să ma unesc cu ei.

“Sinele” meu este doar punctul din inimă, în timp ce „aproapele” este întregul meu Kli, întregul vas al sufletului. Dacă eu nu as fi fost împărţit în aceste două părţi, atunci nu aş avea ocazia de a corecta dorintele “externe”. Nu aş fi capabil de a le analiza, a le verifica şi a le sorta, sau de a cere forţa sa lucrez cu ele.
Cu toate acestea, eu ma situez în afara lor şi corectez atitudinea mea faţă de ei. Aceasta este iluzia ca eu primesc -ca si cum as corecta atitudinea mea faţă de aproapele meu prin principiul „iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuţi.” Şi eu încă nu percep, nu înţeleg sau nu simt că, în esenţă, acesta este sufletul meu. Mi-a fost data forta ruperii, care descrie o imagine înşelătoare a „altora” în ochii mei. Dar exact in acest mod as putea începe corectarea Kelim-ului meu, lucrand împotriva forţei de respingere prin lovirea ei, lovitură cu lovitură.

Astfel, este posibil să ne imaginăm munca noastră în acest fel: o persoană primeste iniţial toate creaţia în capacitatea sufletului său şi înţelege că toate forţele de dezbinare sunt o fantezie destinata să-l deruteze. De fapt, realitatea nu este izolata de el deloc. Acesta este motivul pentru care o persoană loveste si „stirbeste dintii”  aceastei forţe de rupere, acestei iluzii. El ar trebui să vadă acest lucru ca fiind întreaga lucrare pe care el trebuie s-o efectueze.

Şi continuă până când face praf toti dintii, smulge toate buruienile, astfel încât  trandafirul sa creasca printre ele, aşa Malchut ar înflori în forma sa reală, in plina forta. Aceasta este Shechina, sufletul comun.

In această lumină trebuie sa vad mediul, prietenii şi pe Creator. Tot ceea ce pare extern pentru mine este o parte inseparabila din mine. Forţa care ma separa pe mine de singurul gând si dorinţa, de Singurul, este forţa de dezbinare pe care trebuie s-o zdrobesc.

Din partea 1 a Lecţiei zilnice de Cabala 2/16/11, Scrieri de Rabash

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Perceptie | Add Comment →