Proprii tăi ochi Îl vor vedea pe Creator

Rabash: „Grăbeşte-te, dragul meu”: Astfel când cineva se roagă pentru un întreg, prin rugăciunea lui, se angajează în dăruire. Şi cu cât se roagă mai mult, vasul de dăruire se formează într-o asemenea măsură încât Lumina dăruirii, numită „iertătoare”, poate fi revelată.

Nu ştim cum se întâmplă. Avem gânduri supărătoare numai în ceea ce ne priveşte pe noi înşine şi nu putem să ne gândim la altceva. Citim şi auzim că trebuie să ne gândim la grup, la mediu, la prieteni, dar nu avem puterea să facem astfel.

Uneori reuşim, dar, de cele mai multe ori, nu ne iese. Poate că ne amintim pentru două minute că ar trebui să ne gândim la alţii, dar apoi, ne lovim dintr-o dată de o problemă personală care ne preocupă mai mult decât orice şi ne face să deviem de la iubirea pentru prieteni, de la Creator şi de la lumea următoare.

Vedem că prin ceea ce trecem acum în această lume, nevoia de a rezolva o anumită problemă care a apărut, este cel mai important lucru pentru noi. Uneori nu putem să scăpăm de astfel de gânduri luni de zile, alteori ne preocupă cu anii şi ne provoacă o mare durere.

Astfel, Creatorul ne învaţă şi ne revelează adevărata noastră stare. Ne oferă standardul exact cu ajutorul căruia puntem evalua starea în care ne aflăm: ce gânduri şi dorinţe avem, din ce material suntem croiţi, ceea ce înseamnă exact ce reprezintă dorinţa de a primi. Astfel, aflăm despre materialul nostru şi despre cât de adânc suntem absorbiţi în gândurile despre noi înşine, care ne tulbură, care apar unul după altul şi ne preocupă în mod constant. Ne întoarcem în permanenţă la ele şi nu putem să facem nimic în legătuă cu asta.

Uneori, ne preocupă mai mult şi suntem cu totul absorbiţi de grija pentru noi înşine. Uneori, această presiune scade şi înţelegem că toate aceste probleme ne sunt date intenţionat pentru a ne învăţa să le facem faţă şi să nu ne dedicăm lor întreaga noastră viaţă. Uneori, simţim că aceste probleme trebuie să ne împingă spre alte gânduri: despre scopul vieţii şi sensul ei în loc să fim absorbiţi de grijile noastre mărunte legate de existenţa noastră corporală. Până la urmă, niciun adevărat dezastru nu are loc niciodată.

Totuşi, nu putem să scăpăm de aceste gânduri egoiste. Astfel Creatorul învaţă o persoană şi despre acest lucru se spune „grăbeşte-te, dragul meu”. Nu mai simţim importanţa Creatorului, măreţia scopului. Ne trezim în mijlocul nopţii tulburaţi de veşnicele noastre probleme personale şi nu putem să ne debarasăm de ele. Pur şi simplu, nu ne lasă să ne odihnim.

Ne îndreptăm către grup pentru ajutor, către prieteni, şi nu ştim ce altceva să facem. Datorită faptului că suntem printre prieteni şi participăm la activităţile lor, înţelegem în cele din urmă, după toate aceste eforturi, că tot ce se întâmplă este un joc instrumentat de sus, prin care noi trebuie să învăţăm cum suntem manevraţi de acolo. Vedem cum Creatorul ne antrenează şi că, făcând asta, vrea să ne reveleze ceea ce este cel mai important în dezvoltarea spirituală.

Dintr-o dată, începem să înţelegem că gândurile pentru prieteni sunt mai importante pentru noi decât toate gândurile supărătoare despre noi înşine. Pe baza acestor gânduri, putem analiza şi măsura cât este de important scopul spiritual, adică să le dăruieşti celorlalţi, să te gândeşti la prieteni şi să-ţi faci griji pentru întreaga umanitate. În contrast cu gândurile care ne tulbură, asta vine ca o ocazie de a evalua dacă suntem în stare să ne menţinem deasupra lor şi să ne facem griji în legătură cu binele celorlalaţi şi cu Creatorul.

Înţelegem că acest proces este esenţial pentru a înţelege în cele din urmă importanţa dezvoltării noastre spirituale, a scopului spiritual. Până la urmă, spiritualitatea nu are o formă, o reprezentare, o imagine; noi înşine formăm lumea spirituală, ca un ambalaj care este făcut din intenţia „cu scopul de a dărui deasupra vieţii corporale”. Este ca şi cum dacă am schimba lumea cu o lume opusă şi astfel am construi lumea spirituală.

Este ca şi cum dacă lumea spirituală nu ar exista înainte să o construim în funcţie de persoana care o dobândeşte. Se dovedeşte că, de fapt, deasupra supărătoarelor gânduri egoiste despre noi înşine şi deasupra luptei cu problemele, avem şansa să construim forma spirituală care este împlinită în noi. De aceea se spune „proprii tăi ochi vor vedea, şi nu ochii unui străin”. Numai atunci, cei care pot face faţă tuturor obstacolelor şi le depăşesc – şi prin ele învaţă cum să construiască învelişul dăruirii peste întreaga noastră realitate corporală – se îndreaptă spre spiritualitatea noastră pentru a-L vedea pe Creator.

Atunci, vedem că viaţa nu are niciun sens prin ea însăşi. Această lume este doar o iluzie care a fost creată intenţionat pentru ca noi să fim capabili să construim peste ea adevărata lume spirituală eternă.

Din pregătirea pentru Lecţia Zilnică de Cabala, 17.07.2013

Discussion | Share Feedback | Ask a question




"Kabbalah" Comentarii RSS Feed