Timpul este o opțiune egoistă internă, personală, psihologică, este diferența între timpul când vreau ceva și atunci când realizez dorința. Simt că timpul este întotdeauna o lipsă de mulțumire.

Dacă ar fi să primesc imediat ceea ce vreau, de îndată ce o vreau – dacă dorința s-ar realiza dintr-odată – nu aș simți timpul. Asta se numește a fi deasupra timpului. De exemplu, dacă primirea dorinței se face cu viteză infinită, timpul se apropie de zero.

Întreaga noastră natură există deasupra vitezei luminii, și toate procesele sunt limitate. De aceea avem timpul. De fapt, timpul, viteza și distanța au legătură între ele.

Teoretic, dacă am putea primi ceea ce dorim dintr-odată, nu am simți timpul.

Atunci când ajung la o stare în care timpul este egal cu zero – adică viteza infinită și distanța redusă la zero – s-ar transforma spațiul într-un punct? Când pot să fac o acțiune și imediat să o fac, în același moment în care vreau să o fac? Este posibil numai în acțiunea dăruirii, care depinde de mine.

Dacă trecem de la conexiunea curentă dintre noi, în care fiecare persoană primește de la alta, într-o asemenea comunicare în care fiecare persoană dăruie una alteia și poate dărui – are ceva de dăruit iar altcineva are dorința de a primi – atunci nu am simți timpul.

Timpul este un obicei. Este un parametru pur psihologi, și asta vorbind științific.

În esență, de ce avem nevoie dacă vorbim despre implementarea reală a vieții, despre managementul corect al timpului care ne este dat? Trebuie să știm cum să obținem acțiunea de dăruire pură, prin care ne ridicăm la nivelul în care existăm în afara timpului, spațiului și mișcării.

Într-adevăr, dacă timpul este egal cu zero, nu există mișcare și spațiu. Totul este localizat în același loc, la același punct. Putem atinge această stare, dacă ne schimbăm atitudinea de la primire la dăruire.

Din emisiunea de pe Kab TV ”O viață nouă” din 22.04.2015

Filed under: Munca spirituala, Perceptie, Spiritualitate | Add Comment →