Michael Laitman, în The Times of Israel: “Despre Unitatea evreiasca si Antisemitism – Epoca de aur a Israelului”

După eliberarea lor din sclavia din Babilon, după ce regele Cyrus îi trimisese cu „argint și aur, cu bunuri și vite, împreună cu o ofrandă de bună voie pentru casa lui Dumnezeu care este în Ierusalim” (Ezra 1: 4), expatriații, sau mai exact, două dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel s-au întors în țara lui Israel și în Ierusalim și au construit al doilea Templu. Istoria poporului nostru este presărată cu agonie. Însă perioada dintre Declarația lui Cyrus, în 539 î.Hr., și începutul revoltei hasmoneene, în 166 î.Hr., a fost relativ liniștită și marcată de o mare realizare: a fi un model de unitate pentru națiuni, chiar dacă pentru o perioadă scurtă.

Nu este faptul că nu au existat certuri printre evrei în acel moment. De vreme ce am fost chemați să reconstruim Templul, au fost multe despre care să ne certăm. Dar într-un fel sau altul, Templul a fost construit și liniștea a fost restaurată. De fapt, unii dintre acei ani ar putea fi chiar considerați ca epoca de aur a poporului israelian.

În ceea ce privește viața materială, nu se cunosc prea multe despre viața poporului Israel în secolele III și IV î.Hr. În cartea sa O istorie a evreilor, renumitul istoric Paul Johnson scrie despre acea perioadă pașnică din istoria noastră, când nu era nimic de raportat: „Anii 400-200 î.Hr. sunt secolele pierdute ale istoriei evreiești. Nu au existat evenimente sau nenorociri grozave pe care să le fi înregistrat. Poate că au fost fericiți”, încheie el.

Cu toate acestea, la nivel social și spiritual, s-au întâmplat multe. De trei ori pe an evreii mergeau până la Ierusalim pentru a sărbători festivalurile pelerinajului: Pesach, Shavuot(sărbătoarea săptămânilor) și Sukkot. În timpul fiecărui pelerinaj, priveliştea era spectaculoasă. Pelerinajele erau destinate în primul rând adunării și unirii inimilor membrilor națiunii. În cartea sa Antichitățile evreilor, Flavius ​​Josephus scrie că pelerinii făceau „cunoștință … întreținută conversând împreună, văzându-se și vorbind între ei, reînnoind astfel memoria acestei uniri”.

Odată intraţi în Ierusalim, pelerinii erau întâmpinați cu brațele deschise. Localnicii îi lăsau să intre în casele lor și îi tratau ca în familie, și exista mereu loc pentru toată lumea.

Mishnah evocă această rară camaraderie: „Toți meșterii din Ierusalim stăteau în fața lor și întrebau despre bunăstarea lor:„Frații noștri, oameni din așa și așa loc, aţi venit în pace?” ”Și flautul cânta în fața lor până când ajungeau la Muntele Templului”. În plus, fiecare nevoie materială a fiecărei persoane care venea la Ierusalim era satisfăcută în întregime. „Cineva nu spunea prietenului cuiva: „Nu am putut găsi un cuptor pe care să prăjesc ofrande în Ierusalim”… sau „Nu am putut găsi un pat în care să dorm în Ierusalim”, scrie cartea Avot de Rabbi Natan.

Chiar mai bine, unitatea și căldura dintre evrei s-au proiectat spre exterior și au devenit un model pentru națiunile vecine. Filosoful Filon al Alexandriei a descris pelerinajul ca pe un festival: „Mii de oameni din mii de orașe – unii pe uscat și alții pe mare, din est și din vest, din nord și din sud – veneau la fiecare festival la Templu parcă la un adăpost comun, un refugiu sigur, protejat de furtunile vieții. … Cu inimile pline de speranțe bune, ei luau această vacanță vitală cu sfințenie și cu gloria lui Dumnezeu. De asemenea, legau prietenii cu oameni pe care nu i-au mai întâlnit înainte, iar în contopirea inimilor … găseau dovada supremă a unității”.

Philo nu a fost singurul care a admirat ceea ce a văzut. Acele festivaluri de conexiuni au servit ca o cale pentru Israel să fie – pentru prima dată de când li s-a dat această vocație – „o lumină pentru națiuni”. Cartea Sifrey Devarim detaliază modul în care neamurile „urcau la Ierusalim și vedeau Israelul … și spuneau: ‘Trebuie să ne agățăm doar de această națiune’.”

Câteva secole mai târziu, Cartea Zohar (Aharei Mot) a descris succint și clar procesul prin care a trecut Israelul: „Iată, cât de bine și cât de plăcut este și pentru frați să stea împreună”. Aceștia sunt prieteni, în timp ce stau împreună și nu sunt separaţi unii de alţii. La început, par a fi oameni în război, care doresc să se omoare unii pe alții … apoi se întorc la dragoste frățească. … Și voi, prietenii care sunteți aici, așa cum ați fost în afecţiune și iubire înainte, de acum înainte nu vă veți mai despărți unul de altul … și prin meritul vostru, va fi pace în lume”. Într-adevăr, a fi „o lumină pentru națiuni” nu ar fi putut fi mai evident decât atunci.

De fapt, renumele evreilor din acea perioadă a mers atât de departe încât a inițiat proliferarea legii lor în afara Israelului. Până la mijlocul anilor 240 î.Hr., zvonul înțelepciunii lui Israel ajunsese răspândit departe. Ptolemeu al II-lea, regele Egiptului, avea o pasiune pentru cărți. Acest lucru l-a determinat să aspire să posede toate cărțile din lume, în special cele care conțin înțelepciune. Potrivit lui Flavius, Ptolemeu i-a spus lui Demetrius, bibliotecarul său, că „el a fost informat că există multe cărți de legi printre evrei, demne de cercetat și demne de biblioteca regelui”. Ptolemeu nu numai că nu avea aceste cărți, dar chiar dacă le-ar fi avut, el nu ar fi putut să le citească, deoarece acestea erau „scrise cu caractere și într-un dialect propriu [ebraic], [care] nu ar provoca dureri mici la traducerea lor în limba greacă”, pe care o vorbea Ptolemeu.

Dar Ptolemeu nu a renunțat. El i-a scris marelui preot din Ierusalim, Eleazar și i-a cerut să-i trimită oameni care să poată traduce cărțile evreiești în greacă. Șaptezeci de bărbați au fost trimiși în Egipt în urma cererii lui Ptolemeu. Dar regele nu i-a trimis imediat la treabă. În primul rând, a vrut să le învețe înțelepciunea și să absoarbă de la ei orice cunoștință a putut. Prin urmare, „le-a pus fiecăruia o întrebare filosofică”, care erau „întrebări și răspunsuri mai degrabă politice, având grijă de buna … guvernare a omenirii”, scrie Flavius. Timp de douăsprezece zile la rând, înțelepții evrei au stat în fața regelui Egiptului și l-au învățat guvernarea, conform legilor lor. Alături de Ptolemeu a stat filosoful său, Menedem, care era în veneraţie legată de modul în care „o astfel de forță a frumuseții a fost descoperită în cuvintele acestor bărbați”. Aceasta a fost într-adevăr perioada de glorie a Israelului.

În cele din urmă, „Când au explicat toate problemele care fuseseră propuse de rege, cu privire la fiecare punct, el a fost foarte mulțumit de răspunsurile lor”. Ptolemeu a spus că „El a câștigat avantaje foarte mari prin venirea lor, pentru că a primit acest profit de la ei, că a învățat cum ar trebui să-și conducă supușii”.

Odată ce Ptolemeu a fost mulțumit de răspunsurile pe care i le-au dat, el i-a trimis într-un loc izolat unde au avut pace și liniște și s-au putut concentra asupra traducerii. Când și-au îndeplinit sarcina, scrie Flavius, au predat regelui traducerea completă a Pentateuhului. Ptolemeu a fost „încântat de auzirea legilor care i-au fost citite și a fost uimit de sensul profund și de înțelepciunea legiuitorului”.

Istoricul Paul Johnson, pe care l-am menționat mai devreme, a scris despre evreii din antichitate că „Într-o etapă foarte timpurie a existenței lor colective, ei credeau că au detectat o schemă divină pentru rasa umană, în care propria lor societate avea să fie model”. Poate că în secolul al III-lea î.Hr., strămoșii noștri au reușit în această sarcină. Cu toate acestea, așa cum știm din istorie, frăția noastră nu a durat și, la mai puțin de un secol după ce au avut loc aceste minunate evenimente, Israelul a fost cuprins de un război civil sângeros. Acesta va fi subiectul următorului eseu.

dr. Michael Laitman

(Articolul No. 6 dintr-o serie – articolul precedentl)

Pentru mult mai multe despre acest subiect, vă rog să consultați cea mai recentă publicație a mea Alegerea evreiască:  Unitate sau antisemitism: Fapte istorice despre antisemitism ca reflectare a discordiei sociale evreieşti

Filed under: Antisemitism, Israel, Munca spirituala, Sarbatori, Spiritualitate | Add Comment →