Unitatea şi Garanţia reciprocă, necesitatea zilei de azi – dr. Michael Laitman

CAPITOLUL 7

Colinde amestecate

SPANIA, TRAGICA POVESTE DE DRAGOSTE

Josephus Flavius a consemnat căldura cu care au fost întâmpinaţi expatriaţii din Iudeea, în Siria şi Antiohia, după ce au fost expulzaţi de către romani. Evreii au fost ”extrem de amestecaţi”, a scris el şi au trăit ”în cea mai deplină linişte”.¹⁷⁶ El a mai scris şi despre modul în care împăratul roman Titus Flavius, ”i-a alungat pe toţi din Siria”¹⁷⁷, în lucrarea Antichitatea evreilor, el l-a citat pe geograful grec Strabo care ar fi afirmat, ”Acest popor şi-a croit drumul spre fiecare oraş şi nu este uşor de găsit măcar un loc, în lumea locuibilă, care să nu fi primit această naţiune şi în care să nu se fi făcut simţită puterea ei.”¹⁷⁸

Maniera oscilantă în care evreii sunt la început, bine primiţi apoi respinşi, apoi iar bine primiţi şi din nou respinşi, dacă nu chiar, distruşi cu totul, s-a repetat de numeroase ori, încă de la distrugerea primului Templu.¹⁷⁹ Aşa cum am subliniat mai înainte, evreii  exilaţi ai primului Templu, care au ales să se împrăştie dincolo de Babilon, după ce le-a fost acordată libertatea, au reuşit să fie asimilaţi, până într-atât încât au dispărut cu totul. Cu toate acestea, majoritatea evreilor care au fost exilaţi după ruinarea celui de-al doilea Templu, sunt recunoscuţi ca fiind evrei, cel puţin datorită moştenirii genetice, dacă nu şi datorită unui anumit nivel de practică.

Au existat multe tentative de a-i converti pe evrei la islam sau creştinism şi ei înşişi au dorit, de multe ori, acest lucru, acţionând activ în sensul convertirii. În cea mai mare parte însă, toate aceste încercări au eşuat sau au avut doar un succes marginal.

Profesorul şi cercetătorul istoriei evreieşti de la Universitatea din Wisconsin, Norman Roth, detaliază atât încercările în masă ale evreilor de a se converti, precum şi consecinţele tragice rezultate din aceste încercări. În Evreii, vizigoţii şi musulmanii în Spania medievală: cooperare şi conflict, el scrie, ”În secolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea, mii de evrei s-au convertit, în cea mai mare parte din voinţa lor proprie şi nu fiind constrânşi, la creştinism. Rolul acestor conversos (evrei convertiţi la creştinism) în societate, a condus la apariţia unei ostilităţi înverşunate la adresa acestora, în secolul al cincisprezecelea ducând chiar la război. Pentru prima dată în istorie anti-semitismul rasial a ieşit la iveală pe scară largă, fiind emis edictul referitor la limpieza de sangre (puritatea sângelui), care face distincţie între creştinii ”puri” şi cei care au strămoşi musulmani sau evrei. În final, a intervenit Inchiziţia, pe fondul acuzaţiilor false despre ”nesinceritatea” acelor conversos, mulţi dintre aceştia fiind arşi. Nimic din toate acestea însă, nu au avut legătură cu evreii, care în majoritatea lor, şi-au continuat vieţile şi relaţiile normale cu creştinii, la fel ca mai înainte.”¹⁸⁰

În realitate, acolo unde evreii şi-au păstrat credinţa, ei nu au avut de suferit şi chiar au întreţinut o legătură specială cu gazdele lor spaniole. conform lui Roth, ”Natura relaţiei lor (dintre evrei şi creştini) era atât de neobişnuită, chiar unică am putea spune, încât, pentru a o descrie, s-a folosit un termen special, în limba spaniolă, care nu are un corespondent precis în alte limbi, convivencia (însemnând ”a trăi împreună în alianţă”). Adevărata profunzime a convivenciei din Spania creştină medievală nu a fost încă revelată”.¹⁸¹

Studiul lui Roth accentuează faptul că, atâta timp cât evreii au rămas loiali moştenirii lor şi nu au încercat să se asimileze în alte culturi, ei au fost bine-veniţi, sau cel puţin, au fost lăsaţi în pace. Specific Spaniei a fost faptul că, în anumite momente, căldura şi intensitatea relaţiilor au semănat cu o adevărată poveste de dragoste, presărată cu toate încercările şi necazurile pe care marea dragoste le pune la cale. Cu toate acestea, când evreii au încercat să se amestece cu celelalte naţiuni şi să devină aidoma lor, aceste naţiuni i-au respins şi i-au obligat să se întoarcă la iudaism sau să se convertească, dar într-un mod peiorativ şi coercitiv.

Jane S. Gerber, expert în istorie sefardică din cadrul Universităţii din New York, detaliază pe larg, gradul în care evreii spanioli şi conversos s-au imersat în viaţa seculară şi culturală a Spaniei (sublinierile aparţin editorului). ”Adânc înrădăcinaţi în peninsula Iberică, încă din zorii dispersării lor”, scrie Gerber, ”aceşti evrei au nutrit o dragoste fierbinte pentru Spania şi au simţit o loialitate profundă faţă de limba, regiunile şi tradiţiile ei (…) De fapt, Spania a fost considerată un al doilea Ierusalim.

”Când decretul de expulzare al regelui Ferdinand şi reginei Izabela a fost  promulgat în data de 31 martie (1942), ordonând celor 300000 de evrei din Spania să părăsească ţara în urmatoarele patru luni, sefarzii au reacţionat cu neîncredere şi surprindere. Ei au considerat cu siguranţă, că importanţa de care se bucurau, în toate domeniile vieţii, oamenii din comunitatea lor, logevitatea acestor comunităţi (…) precum şi prezenţa atâtor evrei şi creştini cu ascendenţă evreiască (conversos) în cercurile cele mai înalte ale curţii, municipalităţilor şi chiar ale bisericii catolice, le vor putea asigura protecţie şi vor împiedica aplicarea acestui decret.

”Evreii spanioli se mândreau în mod special cu lungul lor şir de poeţi, ale căror … cântece continuau să fie recitate. Filozofii lor aveau influenţă chiar şi printre învăţaţii vestici, gramaticienii lor inovativi şi-au câştigat un loc veşnic, de pionieri ai limbii ebraice, de asemenea matematicienii, oamenii de ştiinţă şi nenumăraţii medici şi-au câştigat aprecierea. Ingeniozitatea şi serviciile publice aduse de diplomaţii sefarzi, au umplut analele multor regate musulmane. De fapt, ei nu doar că au locuit în Spania; ei au coexistat umăr lângă umăr, cu musulmanii şi cu creştinii, luând extrem de în serios noţiunea de trai în comun (la convivencia).

”Experienţa sefarzilor a dezvoltat chestiunea aculturaţiei şi a asimilării, aşa cum nici o altă comunitate evreiască nu a mai făcut-o. Timp de mai multe secole, civilizaţia evreiască a împrumutat fără restricţii din cultura musulmană înconjurătoare…. Când persecuţiile i-au copleşit pe sefarzi, în 1391 şi li s-a oferit alternativa de a se converti, sau de a muri, numărul converţilor a fost copleşitor mai mare decât acela al martirilor. Această noutate însăşi, a convertirii în masă, unică în experienţa evreiască, i-a făcut pe învăţaţi să caute cauza acestui fenomen în gradul înalt de aculturaţie atins de sefarzi”.¹⁸²

Şi totuşi, nu aculturaţia a fost aceea care i-a făcut pe spanioli să se întoarcă împotriva evreilor, ci faptul că evreii şi-au abandonat coeziunea socială şi garanţia reciprocă, trăsături care le-au câştigat (în cea mai mare parte) stima inconştientă a naţiunilor gazdă. ”Comentatorii medievali”, continuă Gerber, ”erau ataşati în mod special, de ideea de a blama aculturaţia evreiască, pentru distrugerea disciplinei comunitare şi unii dintre cei mai mari istorici evrei moderni, cum ar fi Iţac Baer, au citat în plus, impactul coroziv al filozofiei lui Averroes şi cinismul clasei de evrei asimilaţi, de pe lângă curte. Dar, în valul de convertiri în masă şi de conflicte accentuale din comunitate, nu au sucombat în faţa persecuţiilor doar filozofii”.¹⁸³ De fapt, întreaga comunitate a avut de suferit.

Astfel, conştienţi sau nu, evreii au suferit şi au fost în final, alungaţi din Spania, pentru că au fost prea dezbinaţi, uitând de puterea şi beneficiile pe care le poate aduce unitatea şi despre care ne-au învăţat străbunii noştri, timp de generaţii. Cartea Zoharului a scris despre panaceul unităţii: ”Pentru că sunt de o singură inimă şi raţiune …ei nu vor da greş în a face ceea ce îşi propun şi nimeni nu îi poate opri.”¹⁸⁴

Dar, Cartea Zoharului, care a ieşit la lumină în Spania, cu doar câteva secole înaintea expulzării, nu i-a putut salva pe evrei. Ei erau, pur şi simplu, prea asimilaţi din punct de vedere spiritual şi cultural, pentru a se uni şi a-şi îndeplini rolul care le este destinat, de a fi o lumină pentru naţiuni. Şi, din moment ce nu şi-au ajustat cursul vieţii prin propria lor voinţă, Legea naturală a dăruirii, Creatorul, a făcut-o prin mediul care îi înconjura, prin creştinii spanioli, cei pe care îi admirau evreii.

Clasicistul şi autorul englez Michael Grant, profesor la Universitatea Cambridge, a notat inabilitatea evreilor de a se amesteca printre ceilalţi: ”Evreii s-au dovedit ca nu sunt doar neasimilaţi, ci chiar inasimilabili. … Acest fapt explică unul dintre momentele de cotitură ale istoriei greceşti, prin influenţa covârşitoare exercitată de către religia lor, de-a lungul anilor, care nu doar că a supravieţuit intactă, dar, ulterior, a dat naştere creştinismului.”¹⁸⁵

Thomas Newton, un episcop din secolul al 18-lea, a scris despre evrei: ”Protejarea evreilor este cu adevărat, unul dintre cele mai semnificative şi mai strălucite acte ale Providenţei divine…şi ce oare i-ar fi putut apăra într-o asemenea manieră, aşa cum nici o altă naţiune de pe pământ nu a mai fost apărată, dacă nu o putere supra-naturală. Providenţa Domnului nu este mai puţin remarcabilă nici în ceea ce priveşte distrugerea duşmanilor lor… Vedem cum imperii măreţe, care la rândul lor au supus şi oprimat poporul Domnului, au ajuns, toate, în ruină… Acesta fiind sfârşitul fatal al duşmanilor şi opresorilor evreilor, fie ca el să constituie un avertisment la adresa tuturor acelora care, oricând şi oriunde, se vor ridica cu strigăte şi persecuţii, împotriva lor.”¹⁸⁶

Naţiunile resping încercările evreilor de a fi asemenea lor, deoarece, aşa cum am menţionat în capitolul 4, evreii reprezintă în lumea noastră, acea parte a sufletului lui Adam care a realizat unitatea inimilor, conectându-se astfel cu Creatorul şi deoarece rolul lor spiritual este acela de a răspândi această unitate şi conexiunea rezultată, în celelalte naţiuni. Nu avem aici o alegere liberă, ci este vorba despre un comportament compulsiv, care le este impus de chiar gândul Creaţiei. Cei care îndeplinesc aceste nenorociri, înţeleg foarte rar ceea ce se află în spatele tuturor acestor lucruri, dar nu ezită să le execute.

Un incident remarcabil, care reprezintă înţelegerea de către faptuitorii de rău, a gândului Creaţiei, a avut loc într-o noapte tragică, în anul 1492. În Evreul în lumea medievală: o colecţie de izvoare dintre anii 315-1791, învăţatul în istorie evreiască, Rabi Iacob Rader Marcus, detaliază evenimentele descoperite de el. ”Înţelegerea care le permitea (evreilor) să rămână în ţară (Spania), cu condiţia plăţii unei sume mari de bani, era aproape gata, când a fost împiedicată de intervenţia unui prelat, numit Stareţul de Santa Cruz. (Legenda spune că Torquemada, stareţul mănăstirii Santa Cruz, a tunat, cu crucifixul deasupra capului, către rege şi regină: ”Iuda Iscariotul şi-a vândut stăpânul pentru treizeci de bani de argint. Înălţimile voastre îl veţi vinde din nou, pentru treizeci de mii. Iată-l, luaţi-l şi vindeţi-l”)”¹⁸⁷ Ceea ce a urmat ilustrează faptul că, indiferent de ceea ce se petrece, evreii sunt obligaţi să fie ceea ce sunt şi să îndeplinească ceea ce au de făcut. ”Atunci regina a dat un răspuns reprezentanţilor evreimii, similar cu ceea ce a spus regele Solomon (Proverbe 21:1): ”Inima regelui se află în mâna Domnului, la fel ca râurile cu apă: El o răsuceşte acolo unde doreşte.” Ea a mai spus: ”Credeţi că toate acestea au venit peste voi, dinspre partea noastră? Domnul este Cel care a pus aceste lucruri în inima regelui.””¹⁸⁸

Adevărul este că evreii au fost alungaţi nu din cauză că nu mai constituiau o valoare economică pentru spanioli. Evreii fuseseră recunoscuţi, timp de secole, ca fiind un câştig economic. De fapt, atunci când au fost goniţi din Spania, mulţi dintre ei au fugit în Turcia, care i-a primit foarte bine, tocmai datorită contribuţiei lor la economia ţării care îi găzduia. Sultanul otoman, Baiazid al II-lea, a fost atât de încântat de expulzarea din Spania a evreilor şi de sosirea acestora în Turcia, încât se spune că ”ar fi mulţumit sarcastic lui Fedinand, pentru că i-a trimis pe câţiva dintre cei mai buni supuşi ai săi, sărăcindu-şi astfel propria ţară, pentru a o îmbogăţi pe a sa (a lui Baiazid).”¹⁸⁹ O altă sursă menţionează că ”atunci când regele Ferdinand, care i-a expulzat pe evrei din Spania, a fost menţionat în prezenţa sa (a lui Baiazid), acesta a spus: ”Cum îl poţi considera un conducător înţelept pe regele Ferdinand, care şi-a sărăcit propria ţară şi a îmbogăţit-o pe a noastră?””¹⁹⁰

Mereu şi mereu, descoperim că isteţimea şi priceperea noastră nu ne asigură favoarea unei naţiuni, ci, mai degrabă, unitatea noastră, căci aceasta este cea care proiectează lumina asupra lor, sau, altfel spus, plăcerea care le-a fost alocată lor, pentru a fi primită prin noi, încă din gândul Creaţiei. Cu cuvintele scriitorului şi gânditorului Rabi Hilel Țaitlin, ”Dacă Israelul este unicul şi adevăratul salvator al întregii lumi, atunci el trebuie să fie demn de această ispăşire. Israel trebuie să-şi ispăşească mai întâi propriul suflet…. Dar cum îşi va salva sufletul? … Oare naţiunea, care este în ruină, atât material cât şi spiritual, va deveni ea o naţiune alcătuită în întregime, din salvatori? … În acest scop, doresc să întemeiez, prin această carte, ”unitatea Israelului” …Dacă dorim să o îndeplinim, unificarea indivizilor se va face în scopul ascensiunii interne şi al invocării corecţiilor tuturor relelor naţiunii şi ale lumii.”¹⁹¹

În realitate, chiar dacă vom câştiga fiecare premiu Nobel, de azi până în ziua de Apoi, în ciuda tuturor beneficiilor aduse umanităţii de descoperirile noastre ştiinţifice, tot nu vom câştiga simpatie, ci doar aversiune. Putem noi dărui lumii, cei mai buni medici, cei mai iluştri economişti, cei mai mari oameni de ştiinţă şi cei mai inovativi antreprenori, dar până când nu vom produce lumina, puterea pe care o extragem prin unitate, naţiunile nu ne vor accepta în veci şi noi nu ne vom justifica niciodată, existenţa pe această planetă.

176 – William Whiston, Munca lui Flavius Josephus, 565.

177 – ibid.

178- Josephus Flavius, Antichități ale evreilor, XIV, 115.

179 – “Diaspora,” Enciclopedia evreilor, url: http://www.jewishencyclopedia.com/articles/5169-diaspora.

180 – Norman Roth, Jews, Visigoths, and Muslims in Medieval Spain: cooperare și conflict (The Netherlands, E.J. Brill, 1994), 2.

181 – ibid.

182- Jane S. Gerber, Evreii din Spania: O istorie a experienție seferadice (New York, Free Press; November 2, 1992), Kindle edition.

183 – ibid.

184- Rabbi Shimon Bar Yochai (Rashbi), Cartea Zohar (Cu comentariul Sulam [Scara] al lui Baal HaSulam, Noah, vol. 3, art. 385 (Jerusalem), 132.

185 – Michael Grant, de la Alexander la Cleopatra: Lumea Helenistică (New York: Charles Scribner & Sons, 1982), 75.

186 – Quoted in The Treasury of Religious and Spiritual Quotations (US, Readers Digest, January 1, 1994), 280.

187 – Jacob Rader Marcus, Evreii în lumea medievală: cartea sursă: 315-1791, (US: Hebrew Union College Press, 1999), 60-61.

188 – ibid.

189 – Dr. Erwin W Lutzer cu Steve Miller, The Cross in the Shadow of the Crescent: An Informed Response to Islam’s War with Christianity (Harvest House Publishers, Oregon, 2013), 65.

190 – Israel Zinberg, Istoria literaturii evreilor: central de cultură evreiesc în imperiul otoman, Vol 5 (New York, Ktav Pub. House, 1974), 17 .

191 – Hillel Tzaitlin, Cartea celor puțini (Jerusalem, 1979), 5.

Filed under: Antisemitism | Add Comment →