Michael Laitman, pe The Times of Israel: “Inflaţia – O mărturie a dezbinării noastre ”

Creșterea prețurilor în Israel înseamnă mai mult decât o povară economică în creștere pentru grupurile cu venituri mai mici. În 2011, când prețul brânzei de vaci a devenit nerezonabil și prețurile locuințelor au crescut vertiginos, oamenii au ieșit în număr mare în stradă cerând dreptate socială. Acum, în timp ce un boicot a fost declarat online împotriva unora dintre marii producători de alimente din Israel, nu există nicio indignare deschisă, nici demonstrații sau proteste, nici semne care cer dreptate socială și nici discursuri aprinse despre responsabilitate. De fapt, publicul pare atât de indiferent încât până și guvernul inițiază creșteri ale prețurilor.

Dar publicul nu este neglijent; este pur și simplu obosit, deziluzionat și, mai presus de toate, divizat până la paralizie. Guvernul și corporațiile, la rândul lor, îl exploatează cu bucurie.

Nu este ca și cum nu putem face nimic. Până la urmă, noi, publicul, suntem cei care plătim. Dar dacă nu cooperăm, nu putem să punem mâna pe problemă. Când consumatorii sunt divizați, ei sunt ca o turmă de vite condusă de cei care o dețin. Dacă am putea lucra împreună, am putea reduce prețurile nenumăratelor produse la jumătate sau chiar mai puțin.

Deci de ce nu putem coopera? Nu putem coopera pentru că nu vrem să avem nimic de-a face unul cu celălalt. Nu vrem conexiuni și nu vrem angajamente.

Tocmai din această cauză, creșterile de prețuri sunt o oportunitate pentru noi de a recunoaște problema reală, care este diviziunea noastră, și de a o rezolva odată pentru totdeauna. Prin creșterea prețurilor la niveluri care îngreunează viaţa pentru mulți dintre noi chiar și la cele mai elementare produse de bază, corporațiile ne forțează din neatenție să ne unim. În acest sens, acești profitori fac societății un serviciu grozav, făcându-ne să ne uităm unii după alții pentru sprijin.

Acum trebuie să vedem ce putem realiza cu solidaritatea noastră. Solidaritatea nu este un scop în sine. Este o fundație care ne permite să creăm o societate care nu numai că funcționează corect, dar care menține acea mentalitate justă printr-o muncă constantă pentru solidaritate și unitate.

Odată ce am atins un anumit nivel de solidaritate, suntem gata să trecem la următorul nivel. Ego-ul nu este pasiv. Este în continuă creștere, iar solidaritatea de astăzi nu se va menține mâine. Prin urmare, odată ce am atins-o, trebuie să ne străduim să creștem afinitatea dintre noi și să construim solidaritatea pe empatie și rudenie.

Pe măsură ce urcăm nivelurile de apropiere, nivelurile de mai jos devin date. De exemplu, solidaritatea este un dat printre oamenii care au grijă unul de celălalt. Prin urmare, dacă obținem afecțiune, am dobândit solidaritate.

În starea actuală a societății israeliene, suntem atât de divizați încât nu putem vorbi de sentimente pozitive. Cu toate acestea, dacă ne adunăm în jurul unei probleme comune și creșterile nejuste ale prețurilor sunt cu siguranță o problemă comună, putem avansa de acolo la niveluri mai profunde de conexiune. Pe măsură ce adâncim conexiunile dintre noi, vom fi în mod natural echitabili unul față de celălalt și nu va trebui să ne facem griji cu privire la creșterea prețurilor sau alte forme de exploatare.

Filed under: Educatie, Educatie integrala - Niciun comentariu→

Noul meu articol pe Linkedin “De ce a devenit Israelul corupt”

În fiecare an, Transparency International, coaliția globală împotriva corupției își publică Indicele de percepție a corupției. În 1996, când Israelul a fost adăugat pentru prima dată la index, am ajuns la nr. 14. În indicele 2021 am intrat la nr. 36. În momentul de față, nu văd ce va inversa trendul sumbru decât dacă ne așteaptă o lovitură și ne îndreaptă, dacă nu ne distruge.

Când citiți cuvintele înalte din Declarația de Independență a Israelului, prăpastia dintre ele și realitate este uluitoare. Afirmațiile conform cărora statul Israel „va fi întemeiat pe baza libertății, dreptății și păcii”, că va exista „o egalitate socială și politică completă pentru toți cetățenii săi” și „libertatea religiei, conștiinței, limbii, educației” și cultură”, stau în contrast puternic cu realitatea sumbră.

Vin din fosta Uniune Sovietică, unde promisiunile de după Revoluția bolșevică au fost și mai ambițioase, iar căderea ulterioară în corupție și mai profundă, așa că nu am așteptări de la declarații. Cu toate acestea, aceste cuvinte evidențiază pretenția din cuvintele liderilor, care cu adevărat nu își propun nimic altceva decât propriul lor renume și putere.

Credem că fondatorii țării au fost idealiști și puri, dar în realitate singurul lucru care s-a schimbat este că așteptările lor au fost puțin mai modeste decât ale liderilor de astăzi. De atunci, ego-urile tuturor au crescut, iar aspirațiile egocentrice ale liderilor au crescut proporțional. Astăzi, nimeni nu ține cont de nimeni și toată lumea este dispusă să facă orice este nevoie doar pentru a fi în vârf.

Nu există nicio limită la care egoismul uman poate crește sau ceea ce poate face, nici una. Astăzi, oamenii care ar trebui să fie după gratii conduc țara. Conceptul de „preocupare pentru cetățeni” nu mai există în vocabularul nimănui, ca să nu mai vorbim de mintea lor.

Până când o lovitură de forță majoră ne va obliga să reflectăm asupra țării în care vrem să trăim, nimic nu va fi mai bun. Sper doar să se întâmple înainte de a pierde țara cu totul.

Acestea fiind spuse, există o altă cale. Este nevoie de curaj, perseverență și convingerea că actuala cale nu duce nicăieri. Dar mai presus de toate, necesită solidaritatea și participarea multor oameni.

Acea cale este calea educației. Putem alege să învățăm să trăim după valorile pe care le considerăm corecte, dar pentru a face asta, trebuie să ne ajutăm unii pe alții să ne menținem hotărârea că a trăi într-o societate justă și egală înseamnă în primul rând să avem o societate despre care să vorbim. A trăi într-o societate înseamnă că acceptăm că suntem dependenți unul de celălalt, că putem și trebuie să ne bazăm unii pe alții și că ne asigurăm de bunăstarea tuturor părților din societatea noastră, altfel nu suntem cu adevărat o societate .

În continuare, trebuie să realizăm că menținerea responsabilității reciproce doar la nivel fizic nu va rezista. Trebuie să o „traducem” în angajament emoțional, ceea ce implică dezvoltarea preocupării, grijii și în cele din urmă, a iubirii unuia pentru celălalt.

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” nu este un slogan gol pe care strămoșii noștri l-au inventat în scopuri politice; este un principiu pe care trebuie să-l trăim în cele din urmă ȋntre noi. Odată ce vom atinge acest lucru, nu vor mai exista preocupări de corupție sau maltratare. Așa cum aceste vicii nu există într-o familie iubitoare, ele nu vor exista într-o societate iubitoare.

Va trebui să fim curajoși. Va trebui să vâslim în amonte pentru că ego-ului nu-i place să împărtășească sau să aibă grijă, dar dacă vrem un viitor pentru statul Israel, pur și simplu nu avem de ales. Solidaritatea, responsabilitatea reciprocă și preocuparea reciprocă nu sunt sloganuri; sunt arma noastră împotriva dizolvării țării.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie - Niciun comentariu→

Michael Laitman, pe The Times of Israel: “Evreii din armata germană de astăzi ”

După încercarea Germaniei naziste de a-și elimina populația evreiască (și a lumii), astăzi 118.000 evrei locuiesc în Germania. Au trecut opt ​​decenii de la al Doilea Război Mondial și în prezent există aproximativ 300 de evrei care poartă uniforma militară germană „gata să moară” pentru patria lor. Unii dintre ei provin chiar din familii de supraviețuitori ai Holocaustului.

Cum este posibil ca evreii să se alăture armatei germane după atrocitățile militare comise împotriva evreilor de către naziști? Răspunsurile variază.

Unii susțin că aceasta este modalitatea de vindecare a rănilor istoriei, iar alții cred că aceasta este de fapt calea de a curăța prejudecățile, deoarece astăzi există o nouă Germanie. Dar fiecare afirmație izvorăște dintr-un sentiment de auto ȋndreptăţire, dintr-o dorință de a arăta tuturor că „evreii nu sunt ceea ce oamenii au crezut întotdeauna că sunt”. Este o dorință de a fi acceptat și înțeles.

În timpul Primului Război Mondial, aproximativ 100.000 de soldați evrei germani au luptat pentru țara lor. Înainte de a li se interzice să slujească în armată când Hitler a venit la putere în 1933, ei au luptat la fel de mult ca orice german creștin pentru a-și sluji patria și au făcut tot posibilul să arate că sunt germani loiali. Dar i-a ajutat asta atunci când naziștii cu agenda lor de supremație ariană au ajuns la putere? De ce cred ei că va fi astăzi diferit? Cum pot ignora faptul că există încă antisemitism crescȃnd în toată țara și extremiști de dreapta în cadrul armatei și poliției germane, așa cum au descoperit autoritățile în ultimii ani?

Așa cum nimeni nu a prevăzut că la numai cincisprezece ani după Primul Război Mondial evreii vor fi acuzați pentru toate necazurile Germaniei și participarea lor la război va fi prezentată ca un act de trădare împotriva țării în care au luptat și au murit, astăzi nimeni nu-i va saluta.

Pentru a înțelege de unde vine fenomenul tăgăduirii de sine a evreilor, trebuie să înțelegem cine este un evreu și care este rolul lui. Evreii au un element care s-a întipărit în ei pe vremea strămoșului nostru Avraam, care a culminat cu acceptarea Torei la poalele Muntelui Sinai. Acest element spiritual îi leagă pe evrei de puterea naturii; este un element care nu există în nicio altă națiune. Prin acest element spiritual evreii pot deveni un canal care duce la abundență, lumină și putere spirituală pentru întreaga lume. Asta înseamnă să fii „o lumină pentru națiuni”.

În perioada celui de-al Doilea Templu, poporul evreu se afla la apogeul gloriei sale și uniți într-o iubire frățească care a luminat întreaga omenire. Dar pe măsură ce egoismul, instinctul malefic, forța negativă, au crescut și i-au despărțit, frăția și iubirea au fost înlocuite cu ura liberă care i-a trimis pe evrei în toate colțurile lumii.

De la distrugerea Templului, evreii nu au reușit să-și îndeplinească rolul în umanitate și, ca urmare a acestuia, evocă un sentiment de ură cunoscut sub numele de antisemitism. Pentru a scăpa de ura împotriva lor, ei încearcă să-și ascundă identitatea evreiască oriunde locuiesc sau încearcă să se integreze în cadrul instituțiilor, ca acei evrei care se alătură în rândurile armatei germane de exemplu. În cazuri extreme, conștient sau inconștient, devin ei înșiși cei care urăsc pe evrei.

În toate privințele, evreii încearcă să se elibereze de rolul care le este atribuit încercând să-și elimine originea spirituală. Dar acest lucru este imposibil. „Gena” evreiască este în esența lor. Este o rădăcină spirituală care este deasupra naturii și îi obligă să fie evrei.

Singura acțiune pe care evreii trebuie să o îndeplinească astăzi este să se unească între ei. Acesta este actul care a făcut din ei o națiune la început; este de asemenea singurul act care le-a câștigat vreodată respect și bunăvoință din partea altor popoare și națiuni — este simplul act de promovare a valorii solidarității și coeziunii de la evrei în întreaga lume.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie - Niciun comentariu→

Noul meu articol pe Linkedin “Jocurile Olimpice Politice ”

Comitetul Olimpic Internațional scrie pe site-ul său că armistițiul olimpic a fost instituit în Grecia antică prin semnarea unui tratat între trei orașe-stat grecești — Elis, Pisa și Sparta — pentru a permite participarea în siguranță la Jocurile Olimpice pentru toți sportivii și spectatorii, care de altfel erau în conflict permanent unul cu celălalt. Cele trei superputeri de astăzi – SUA, China și Rusia – fac exact invers, folosind Jocurile Olimpice ca o scenă pentru războiul politic, care nu face decât să sporească animozitatea. Mai rău încă, în ciuda rezoluției Adunării Generale a ONU din 25 octombrie 1993 de a respecta armistițiul olimpic, restul lumii ia parte la ceartă.

Întregul concept de sport a devenit atât de egocentric și distorsionat încât și-a pierdut meritul. Din acest motiv, aș anula cu totul aceste competiții. Dacă aducem războaiele în jocuri în loc să le folosim pentru a pune capăt războaielor și a promova pacea și unitatea, atunci nu are rost să le mai ținem deloc.

Chiar și fără un boicot oficial, la fel ca la Jocurile Olimpice de iarnă de anul acesta, războiul încă se dezlănțuie, iar sportivii plătesc prețul. Sunt dopați, suferă răni frecvente și sunt adesea abuzați verbal, fizic și chiar sexual de către antrenorii lor. Și spectatorii sunt așezați unul împotriva celuilalt în numele mândriei naționale, exact opusul spiritului de unitate care ar trebui să predomine la Jocurile Olimpice.

În mod ideal, jocurile aspiră la construirea „unei lumi pașnice și mai bune prin educarea tinerilor prin sport practicat fără discriminare de niciun fel și în spiritul olimpic, care necesită înțelegere reciprocă, cu spirit de prietenie, solidaritate și fair-play”. „Jocurile” Olimpice de astăzi nu ar putea fi mai departe de acest spirit.

Competiția este grozavă atunci când ne motivează să ne îmbunătățim. Dar nu există o auto-îmbunătățire în a fi gata să se omoare unul pe altul, deoarece o persoană a sărit la băț cu un centimetru mai sus decât concurentul său. Și cum rămâne cu întreaga problemă a definirii genului în sportul feminin? Întregul concept de sport a devenit atât de egocentric și distorsionat încât și-a pierdut meritul.

Din acest motiv, aș anula cu totul aceste competiții. Dacă aducem războaiele în jocuri, în loc să le folosim pentru a pune capăt războaielor și a promova pacea și unitatea, atunci nu are rost să le ținem deloc.

Ar trebui să concurăm pentru cine ajută cel mai mult lumea, nu pentru cine exploatează și abuzează cel mai mult pe alții. Acestea sunt valorile pe care vrem să le transmitem copiilor noștri? Acesta este genul de oameni printre care ne dorim să crească? Dacă vrem ca ei să trăiască într-o lume în care să aibă încredere în alții și să aibă prieteni cu care să se asocieze, trebuie cel puțin să încercăm să dăm un exemplu de unitate și considerație reciprocă. După aceea, ar trebui să-i încurajăm să ne calce pe urme. Dar dacă Olimpiada nu promovează spiritul de unitate, atunci nu ar trebui să o mai ținem.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie - Niciun comentariu→

Noul meu articol pe Linkedin “Uciderea liderului ISIS nu va rezolva nimic ”

Joi, 3 februarie, un raid american împotriva terorismului în nord-vestul Siriei a ucis liderul ISIS, Abu Ibrahim al-Hashimi al-Qurayshi. Al-Qurayshi a condus grupul de la moartea fondatorului său, Abu Bakr al-Baghdadi, care a fost ucis într-un alt raid american în 2019. Trebuie să recunosc că am aflat despre asta abia astăzi. În mod normal, știu ce se întâmplă în lume, dar în acest caz uciderea are o diferență atât de mică încât povestea mi-a scăpat complet. De asemenea, nu avem idee cine îl va urma și ce ar putea face, așa că nu sunt deloc sigur că eliminarea lui Al-Qurayshi în acest moment a fost înțeleaptă.

În general grupurile teroriste nu doar apar; în spatele fiecărei organizații teroriste se află țări puternice care le folosesc pentru războaie prin alţii. În trecut, țările s-au luptat între ele și au ucis zeci de mii de oameni. Economiile au fost distruse și devastarea a fost dezastruoasă. Astăzi, țările folosesc armate paramilitare proxy, pe care le numim „organizații teroriste” pentru a lupta pentru ele.

Pe de o parte, este mai bine să lupți cu războaiele proxy decât să pornești un război total. Pe de altă parte, nu putem considera teroarea o evoluție pozitivă. Ar trebui să aspirăm să trăim fără niciuna.

În trecut era greu de imaginat o lume fără războaie. Dar de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, lumea occidentală trăiește de fapt, fără război pe pământul Europei de Vest sau al Americii de Nord, de aproape optzeci de ani. La fel, deși astăzi este foarte greu să ne imaginăm o lume fără terorism, nu este imposibil de realizat. Așa cum Occidentul a hotărât să nu mai lupte niciodată pentru că și-a dat seama ce poate face războiul, lumea va ajunge în cele din urmă într-un punct în care decide să nu mai permită terorismul și din același motiv pentru care Occidentul a abolit războiul.

Vom ajunge acolo când întreaga umanitate se va hotărî să corecteze miezul răului din această lume: natura umană.

Există două moduri prin care putem ajunge acolo: prima este că natura ne va forța să ne recunoaștem unii pe alții, să ne luăm în considerare și, în cele din urmă chiar să ne preocupăm unul pentru celălalt. A doua modalitate este de a dezvolta această sensibilitate unul față de celălalt în mod voluntar. În ambele cazuri, va trebui să ne dezvoltăm grija și preocuparea unul pentru celălalt.

În mod realist, drumul către această stare ideală va consta probabil într-un amestec al celor două posibilități. Probabil că natura ne va forța să ne apropiem puțin unul de celălalt, să devenim puțin mai atenți, prin lovituri naturale sau violență, iar pe măsură ce ne apropiem unul de celălalt ne vom da seama că această formă de relație este de preferat urii și neîncrederii.

Ulterior, vom cădea din nou în căile noastre rele și natura ne va aminti din nou ȋn mod dureros de interdependența noastră. În cele din urmă, durerea se va fi înrădăcinat suficient de adânc în memoria noastră colectivă, încât să nu ne mai întoarcem la violență și opinii egocentrice.

De asemenea, putem face călătoria mai scurtă și mai puțin dureroasă amintindu-ne unul altuia înainte de a suferi noi lovituri din partea naturii sau a oamenilor, dar asta depinde de dorința noastră de a asculta. Alegerea este a noastră. Societatea umană va avea un final fericit, dar întrebarea este dacă drumul nostru acolo va fi fericit sau dacă vom lăsa suferința să ne conducă la finalul fericit.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie - Niciun comentariu→

Medium a publicat noul meu articol “Regȃndirea evoluţiei”

Timp de multe decenii am fost învățați că evoluția este aleatorie, că mutațiile pur și simplu au loc, iar cele care contribuie cel mai mult la supraviețuirea speciei rămân, în timp ce celelalte dispar. Dar știința acceptă treptat că evoluția nu este aleatorie, ci direcțională.

Cercetările dintr-un studiu de exemplu, care s-a concentrat pe o buruiană mică, înflorită, numită cresonul thale, au afirmat că „Se pare că mutația este foarte nealeatorie și nu este aleatorie într-un mod care aduce beneficii plantei. Este un mod cu totul nou de a gândi despre mutație” au concluzionat ei.

Un alt studiu, care a examinat mutația hemoglobinei care protejează împotriva malariei, a constatat că aceasta apare mai frecvent la oamenii din Africa, unde malaria este frecventă, decât la oamenii din Europa, unde este rară. „Mutațiile sfidează gândirea tradițională” a spus cercetătorul principal. „Rezultatele sugerează că informațiile complexe care sunt acumulate în genom … influențează mutația și, prin urmare, ratele de origine specifice mutației pot răspunde … la presiuni specifice mediului”.

Dacă privim și mai adânc decât fenomenele aparente, vom constata că și mediul evoluează într-o direcție specifică: spre creșterea integrării. Evoluăm către o stare care există deja, deși nu am perceput-o. Este o stare în care speciile se separă unele de altele, dar în armonie cu toată creația.

Pământul este un sistem echilibrat. Părțile sale sunt într-o armonie perfectă între ele, ceea ce garantează supraviețuirea plantelor și animalelor Pământului. La suprafață nu ar fi trebuit să existe evoluție. Dacă totul este perfect și armonios, nu ar fi trebuit să existe schimbări în specie.

Motivul pentru care evoluția încă are loc, în ciuda echilibrului dintre toate creațiile, este că sub toată creația se află o dorință de îmbunătățire constantă a stării personale. Cu cât o creație este mai evoluată, cu atât dorința ei este mai intensă. În omenire, această dorință se manifestă ca egoism și narcisism, ca o dorință de control, de a fi superior, chiar asemănător lui Dumnezeu. În regnul animal și în plante, se exprimă într-un efort constant de a se întări împotriva dușmanilor naturali, dar nu în dorința de a domina și controla. Prin urmare, pe fiecare nivel, în afară de cel uman, echilibrul rămâne, deși este dinamic și evolutiv.

În umanitate, principala „evoluție” este în percepția noastră, nu în corpurile noastre, deși schimbările fizice au loc și în noi. Pe măsură ce înțelegerea noastră despre lume evoluează, percepția noastră asupra realității se schimbă și devine mai aliniată cu lumea interconectată din jurul nostru.

Deoarece natura este complet integrată și toate părțile ei sunt indisolubil împletite, societatea umană este, de asemenea, din ce în ce mai interconectată și interdependentă. În consecință, așezările au crescut de-a lungul secolelor de la clanuri nomadice la orașe sedentare, la orașe, țări și imperii.

Odată cu creșterea dimensiunii așezărilor, am devenit din ce în ce mai interdependenți din punct de vedere economic, în ceea ce privește furnizarea de provizii alimentare, educație și în fiecare aspect al vieții noastre. Acum, întreaga lume a devenit conectată până la punctul în care chiar și țări întregi, inclusiv superputeri precum China sau Rusia nu se pot întreține singure. Globalizarea a făcut din întreaga lume un sat, dar unul ai cărui locuitori sunt reticenți să-și accepte vecinii și se ciocnesc constant unii cu alții.

Dezvoltarea societății umane către o integrare sporită nu este o coincidență, pentru că trăim într-un univers integrat, unde totul este interconectat și interdependent și noi suntem dezvoltați în aceeași direcție. De aceea, pentru toate eforturile noastre de a-i înlocui pe ceilalți, până la urmă suntem încă dependenți de toți ceilalți și nicio țară nu își poate menține preeminența la infinit. Împotriva voinței noastre, suntem atraşi către cooperare.

Dar evoluția noastră către o societate interdependentă vizează mai mult decât societatea însăși. Este destinat să ne dezvăluie interdependența întregii creații, că totul este armonios și toate piesele creației se completează reciproc. Rezultatul final al evoluției noastre este conștientizarea completă a universului în care existăm, la toate nivelurile sale: fizic, mental și spiritual.

Dacă ne îndreptăm în mod voluntar spre coeziune și cooperare, vom avansa către obiectivul final mai repede și mai puțin dureros. Este ca și cum ai înota în aval, spre deosebire de a încerca să înoți în amonte, ceea ce facem acum. Este fără speranță și dureros.

Malul care ne așteaptă în josul pârâului este senin și liniștit. Dacă înotăm spre el, crescând în mod voluntar cooperarea și considerația reciprocă, vom ajunge rapid, plăcut și ușor la acel mal plăcut. Dacă opunem rezistenţă vom ajunge totuși acolo, deoarece nu putem merge decȃt în sus, dar vom ajunge acolo doar după ce vom fi epuizați, învinși și chinuiți.

Filed under: Educatie, Munca in grup, Munca spirituala - Niciun comentariu→

Noul meu articol pe Linkedin “Fără amnistie pentru Israel, până când nu va fi amnistie ȋntre noi ”

Recent, Amnesty International a tras în Israel o tolbă de săgeți otrăvitoare. Cineva se poate întreba, ce este nou? Un nou raport al ONG-ului internațional acuză Israelul că este un stat de apartheid, nu numai în ceea ce privește politicile sale în Cisiordania și Gaza ci și în interiorul granițelor sale. De data aceasta pune sub semnul întrebării însăși natura statului evreiesc și chiar dreptul Israelului de a exista. Există un singur antidot împotriva acestei polemici urâte: unitatea evreiască.

„În cursul înființării Israelului ca stat evreiesc în 1948, Israelul a expulzat sute de mii de palestinieni și a distrus sute de sate palestiniene în ceea ce a echivalat cu o curățare etnică”, se arată în raportul de 278 pagini intitulat Apartheidul Israelului ȋmpotriva palestinienilor: Sistemul Crud Al Dominaţiei Și Crima Împotriva Umanității. Nici mai mult nici mai puțin.

Unde sunt vocile împotriva altor regimuri totalitare și dictatoriale din întreaga lume, în timp ce Israelul este în mod sistematic identificat și acuzat de crime oribile? Fie că ne place sau nu, este un fapt că statul evreu este judecat după un standard complet diferit de restul lumii, iar asta se numește antisemitism. Trebuie să ne întrebăm unde își are rădăcinile acest antisemitism pentru a-l combate.

În realitatea globală complicată în care trăim astăzi, cu cât problemele sunt mai dese și mai intense, cu atât omenirea dă vina pe această mică națiune de evrei pentru problemele sale. Amnesty International și alți adversari par să ne spună că, dacă Israelul ar fi nimicit, problemele lumii s-ar termina.

Ei nici măcar nu își pot explica de ce ne persecută cu insistență și hotărâre, dar prin acest „tratament special” antisemiții ne ridică inconștient statutul de popor cu un rol deosebit în această lume. Rezumat în termeni simpli, mesajul lor este că statul Israel, întemeiat pe Țara lui Israel, este obligat să existe în conformitate cu legile națiunii Israel – să fie „ca un singur om cu o inimă” și să acționeze în conformitate cu regula „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Dacă națiunea nu există în acest fel, în conformitate cu aceste legi, ei cred că evreii nu au dreptul să existe pe pământul lor, așa că trebuie trimiși înapoi în Diaspora până poate, peste câteva sute de ani se vor întoarce și vor reuși să se unească.

Principiul unității ar trebui implementat în primul rând în poporul evreu pentru a da un exemplu altor popoare. Așteptări atât de mari față de Israel au fost exprimate de unii dintre cei mai vocali critici ai noștri de-a lungul istoriei. De exemplu, antisemitul american Henry Ford a recunoscut în cartea sa The International Jew: „Întregul scop profetic cu privire la poporul Israel pare să fie acela de a lumina lumea moral prin intermediul lor”.

La celălalt capăt al spectrului se află iubitorii lui Israel, înțelepții națiunii care au știut să definească sensul și scopul poporului evreu, precum Rav Abraham Isaac HaCohen Kook, care a explicat rolul națiunii evreiești în scrieri: „În Israel se află o sfințenie ascunsă de ridicare a valorii vieții însăși prin Divinitatea care este prezentă în Israel… Cu o deplinătate completă va fi ȋmplinită în casa lui Israel și din ea va radia către pământ și pentru întreaga lume, „pentru un legământ al poporului ca o lumină a națiunilor”. (Rav Abraham Isaac HaCohen Kook, Ein Ayah [Un ochi de șoim])

Cu alte cuvinte, dacă nu reușim să menținem solidaritatea și coeziunea între noi, vom continua să ne confruntăm cu mari probleme. Dar dacă ne bazăm relațiile pe iubire și înțelegere reciprocă, vom fi o sursă de bunătate care se răspândește în întreaga lume, iar ostilitatea față de noi va dispărea.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie - Niciun comentariu→

Noul meu articol pe Linkedin “O altă perspectivă asupra comentariului din „Perspectiva” al lui Whoopi Goldberg ”

La începutul acestei săptămâni, actrița și comediantul Whoopi Goldberg, care găzduieşte ȋn parteneriat emisiunea „Perspectiva”, a spus în cadrul emisiunii: „Holocaustul nu este despre rasă”, ci despre „inumanitatea omului față de om”. Reacția a urmat curând și ABC care produce emisiunea, a suspendat-o pe Goldberg pentru două săptămâni. Holocaustul este cu siguranță despre rasă; singura problemă este că evreii nu sunt o rasă. Dacă ei și lumea ar fi știut ce înseamnă să fii evreu, soarta evreilor și soarta lumii ar fi fost foarte diferite de starea actuală dezastruoasă atât a evreilor, cât și a lumii.

Evreii nu sunt Albi, așa cum a subliniat Goldberg. Nu au o culoare distinctă, deoarece nu au o origine distinctă din care provin. Primii evrei au fost urmașii lui Avraam, care s-a născut în Haran — un oraș important din Mesopotamia, care se află astăzi la granițele Turciei. Avraam nu era evreu; era un închinător la idoli, fiul unui preot care se închina la idoli, de succes şi care avea un magazin de idoli.

Potrivit lui Maimonide (Mishneh Torah), Midrash (Beresheet Rabbah) și alte surse, Avraam era îngrijorat de dușmănia tot mai mare din poporul său. Preocuparea lui l-a făcut să pună întrebări emoționante despre viață și despre modul în care este guvernată, sau după cum a spus Maimonide, „Cine este proprietarul Capitalei?” și cum ar fi putut să-și ajute orășenii care se certau. În cele din urmă, el a descoperit că doar o singură forță guvernează totul și că ceea ce trebuia să facă poporul său pentru a depăși diviziunea era să se unească până când deveneau la fel de uniți ca acea singură forță.

Avraam a început să vorbească despre gândurile sale și să-și facă ideile cunoscute. Ideea de unitate și ideea de ȋntreg a rezonat la unii oameni, dar majoritatea lor au evitat-o, inclusiv regele său Nimrod. Drept urmare, Avraam și urmașii săi au fost alungați din orașul și țara lor și au început să rătăcească spre Canaan.

Pe parcurs, Avraam a continuat să vorbească despre ideile sale și mai mulți oameni s-au alăturat anturajului său. Acești oameni au devenit mai târziu poporul lui Israel, iar motto-ul lor a fost unitatea până la unul, sau așa cum au descris mai târziu acel nivel de unitate: „ca un singur om cu o singură inimă”.

După moartea lui Avraam, Isaac a continuat pe urmele tatălui său, Iacov l-a urmat pe Isaac, la fel și Iosif. În cele din urmă, când Moise a reușit să unească națiunea divizată care s-a rupt după moartea lui Iosif, ei au devenit o națiune cu drepturi depline.

Isprava lor – construirea unei națiuni din oameni complet străini ținându-se de noțiunea de unitate – a rămas fără egal și de neegalat până astăzi. Nicio altă națiune nu fusese construită astfel.

Tocmai datorită fundației lor unice – ansamblul lor eclectic – ei erau exemplul perfect despre cum ar putea fi lumea dacă toți oamenii ar deveni frați. Evreii au devenit o națiune model în bine și în rău. Când au fost uniți, au fost dovada că oamenii din diferite triburi, medii, etnii și credințe se puteau uni mai presus de diferențele lor. Când au fost divizați, ei au arătat toată ura pe care națiunile o simt una față de cealaltă, deoarece evreii sunt descendenții acelor națiuni rivale și certate.

Datorită fondului nostru unic, ni s-a dat un rol unic în lume: să fim un model de unitate mai presus de ură și diferențe. Datorită rolului nostru unic, am fost, suntem și vom fi întotdeauna în centrul atenției lumii. Pentru că se așteaptă să arătăm unitate și să fim o națiune model, am fost, suntem și vom fi întotdeauna judecați după un standard mai strict decât restul lumii. Până când nu ne vom îndeplini cu succes sarcina și nu vom stabili un model permanent de unitate, lumea va continua să ne mustre și să pretindă că suntem bătăuși, belicoşi și hoți și ne va acuza de orice faptă greșită la care se poate gândi lumea.

Prin urmare, deși evreii nu sunt o rasă, Holocaustul a fost cu siguranță foarte specific împotriva evreilor și nu un conflict între grupuri de albi. În același timp, dacă vrem să punem capăt antisemitismului, ar trebui să ne concentrăm nu asupra anulării vocii antisemiților ci pe reducerea la tăcere a criticismului, dispreţului și urii pe care le simțim unul față de celălalt.

Lumea nu ne va îmbrățișa până cȃnd noi nu ne vom îmbrățișa. Dacă ne amintim asta, viitorul nostru este luminos. Dacă ȋl uităm din nou, atunci ne așteaptă mai multe necazuri, pentru noi toți.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie - Niciun comentariu→

Michael Laitman, pe Quora: “Este mândria dăunătoare?“

Mândria este o expresie cheie a naturii noastre egoiste, în care vrem să simțim că suntem deasupra altor oameni.

Mândria ne este dată pentru a realiza în ce măsură suntem într-adevăr egoiști, că ne gândim și ne pasă de noi înșine, față de ceilalți. O astfel de revelaree ar trebui să ne aducă la concluzia că, dacă dorim să fim părți benefice ale societății și ale naturii, atunci trebuie să acționăm conform forței de conexiune și altruism a naturii, în afara naturii noastre egoiste.

Mândria este astfel o calitate pozitivă. Ne este dată pentru ca noi să realizăm că suntem nesemnificativi atunci când suntem sub controlul ei și că această realizare a răului mândriei noastre și a naturii noastre egoiste în general, ne-ar permite dorința unui control diferit asupra noastră: controlul neîngrădit al calității altruiste a naturii. Cu alte cuvinte, răul mândriei este pentru a ne conduce la binele absolut.

Ni s-a dat mândrie pentru a ajunge în cele din urmă să o simțim ca pe o forță străină care ne controlează. Ne face să ne supunem să beneficiem doar noi înșine față de ceilalți și, atunci când o simțim ca pe o forță de control străină, ajungem apoi să căutăm putere de la – și o conexiune autentică cu – forța altruistă a naturii.

Bazat pe „Știri cu Dr. Michael Laitman” de la KabTV din 4 noiembrie 2021. Scris/editat de studenții Cabalistului Dr. Michael Laitman.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Noul meu articol pe Linkedin “Respectă veninul” 

Multe evenimente toxice s-au petrecut recent în lume: evenimente meteorologice extreme, tensiuni politice intensificate, inflație în creștere, revoluții și lovituri de stat, ca să nu mai vorbim de apariţia de noi tulpini ale virusului din două în două zile. Pe măsură ce țările se destramă și națiunile implodează, relațiile care au stat la baza societății nu mai rezistă de asemenea, deoarece chiar și structura familiei este ștearsă. Se pare că oamenii se tratează unii pe alții cu ciudă și venin.

Cu toate acestea, veninul nu trebuie să fie dăunător. Există un motiv întemeiat pentru care simbolul medicinei prezintă doi șerpi încolăciți în jurul unui toiag. Când este folosit cu înțelepciune, veninul însuși devine remediul, antidotul pentru otravă.

Putem transforma veninul în medicament procesându-l corect. Trebuie să ajustăm cantitatea și să administrăm doar ceea ce corpul poate tolera și ca rezultat, devenim mai puternici.

Prin urmare, atunci când veninul apare între oameni, nu ar trebui să ne alarmăm. Ar trebui să ȋl procesăm corect și să ȋl transformăm într-un remediu. Dacă nu ar fi veninul dintre oameni, nu am ști că societatea noastră este bolnavă și are nevoie de atenția noastră. Acum, că suntem conștienți de asta, putem începe să luăm veninul câte o picătură și să-l folosim pentru a ne vindeca pe noi înșine și societatea noastră.

Fiecare picătură de venin este o picătură de ură pe care o simțim unul pentru celălalt. Când o recunoaștem și recunoaștem toxicitatea sa pentru societate, ne putem ridica deasupra ei prin întărirea conexiunilor de preocupare reciprocă dintre noi. În acest fel, veninul ne face mai puternici decât să ne facă mai bolnavi.

Egoul uman este șarpele din noi. Este în continuă creștere, devenind din ce în ce mai viclean și insidios. Gândurile rele despre ceilalți pe care ni le insuflă sunt veninul pe care trebuie să-l transformăm într-un medicament. Luăm doze mici din el și construim apropiere cu ceilalți, pe lângă aversiunea noastră.

Prin urmare, vedem că scopul veninului este de a construi iubire între noi. Fără ostilitate, nu ar fi nevoie să ne întărim relațiile, să le adâncim și să le adunăm până când vor deveni iubire.

Iubirea unei mame pentru copilul ei este firească, dar noi nu simțim acest lucru față de oamenii care nu fac parte din familie. Prin urmare, modalitatea de a dezvolta acest sentiment este să simțim nevoia de el, să creăm un imbold care să ne facă să lucrăm la construirea apropierii și a afecțiunii. Singurul stimulent care ne va face să lucrăm la dezvoltarea iubirii este revelarea antipatiei noastre reciproce. De aceea veninul este esențial pentru construirea iubirii, iată de ce este remediul.

Într-adevăr, trebuie să respectăm veninul egoismului nostru și al urii față de ceilalți. Dar în timp ce ȋl respectăm, trebuie să ȋl folosim pentru a construi un strat de iubire peste fiecare picătură de ego care apare între noi.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie, Spiritualitate - Niciun comentariu→