Michael Laitman, pe The Times of Israel: “Tlaib câștigă pentru că ducem un război greșit ”

Săptămâna trecută, Rashida Tlaib, însoțită de colegii săi membri ai „echipei” și de alți câțiva membri progresiști ​​ai Congresului, a prezentat prima rezoluție a Congresului care ar trebui să vadă SUA recunscând oficial „Nakba” sau „catastrofa” palestiniană, așa cum ei se referă la înfiinţarea Statului Israel. După toate indicațiile, propunerea nu va trece. Cu toate acestea, este o altă bucată din zidul subțire care protejează Israelul. Nu va trece mult până când Congresul se va alătura corului de voci tot mai mare care numește Israelul stat de apartheid și va vota pentru revocarea acestuia.

Dar ei nu câștigă pentru inteligența lor, ci pentru nebunia noastră. Luptăm un război greșit. Dacă am lupta pentru propria noastră coeziune mai degrabă decât împotriva retoricii lor dezbinătoare, nu am avea probleme cu nimeni.

În loc să luptăm împotriva forțelor care caută să ne slăbească, ar trebui să luptăm pentru lucrul care ne dă putere – solidaritatea. În prezent, ne pierdem timpul, resursele și energia în toate direcțiile cu scuze inutile care nu conving pe nimeni, nici măcar pe noi înșine. Încercăm să explicăm că avem dreptul de a trăi în țara lui Israel dar, când nici noi nu avem idee de ce suntem aici, ne putem plânge că nici alții nu au?

Fiecare națiune se mândrește cu ceea ce o face unică, cu moștenirea și tradițiile sale. Ne-am abandonat cultura, ne-am abandonat moștenirea și am adoptat culturi și tradiții ale altor națiuni. Atunci de ce suntem surprinși că ne disprețuiesc și consideră existența noastră ca redundantă și indezirabilă?

În loc să ne agățăm de propria noastră moștenire și să o oferim lumii, la fel ca orice altă națiune, am construit o cultură mozaică, ce combină moștenirile altor națiuni, dar nimic care să aparțină darului unic pe care trebuia să-l aducem lumii. Într-o astfel de stare, chiar nu merităm pământul nostru, pământul Israelului.

Moștenirea noastră este realizarea strămoșilor noștri de a forma o națiune din oameni complet străini. Deși erau adesea ostili unul față de celălalt, ei au insistat totuși asupra unității cu orice preț. Regele Solomon a definit-o ca fiind iubirea care acoperă toate crimele (Prov. 10:12), iar Cartea Zohar (Aharei Mot) spune că, prin împlinirea ei, aducem pacea în lume.

În secolul precedent, Rav Kook a scris în cartea sa Orot HaKodesh: „Din moment ce am fost distruși de ura nefondată și lumea a fost distrusă cu noi, ne vom reconstrui prin iubire nefondată și lumea va fi reconstruită împreună cu noi”. Când marele cabalist și gânditor al secolului al XX-lea Baal HaSulam vorbește despre „mândria națională”, el înţelge mândria de a fi pionierii unității mai presus de toate diferențele.

Rashida Tlaib și cohorta ei sunt doar o reamintire a ceea ce refuzăm să facem: să restabilim moștenirea noastră de unitate deasupra tuturor diferențelor și diviziunilor și să devenim societatea pilot pe care lumea o așteaptă de la noi.

Când apreciatul istoric Paul Johnson a scris în opera sa cuprinzătoare O istorie a evreilor: „Într-un stadiu foarte incipient al existenței lor colective, evreii credeau că au descoperit o metodă divină pentru rasa umană, prin care propria lor societate trebuia să fie model”, el a vrut să spună că societatea israeliană trebuia să fie o „națiune startup” în realizarea solidarității, acolo unde nu părea realizabilă.

Cu cât lumea devine mai divizată, cu atât este nevoie mai mult de societatea evreiască model și cu atât mai mult lumea are resentimente faţă de noi că nu am construit-o. Nu este de mirare că cei mai vocali antisemiți, chiar i-au admirat pe evrei și le-au căutat exemplul. Henry Ford, în compilația sa înveninată Evreul internațional – problema principală a lumii, a inserat de asemenea declarații care arată ceea ce se aștepta de la noi: „Reformatorii moderni, care construiesc sisteme sociale model… ar face bine să se uite la sistemul social sub care erau organizați primii evrei”. ‎

De fapt, chiar și naziștii au susținut inițial statul evreiesc în curs de dezvoltare. Desigur, din motivele lor și-au retras sprijinul și s-au alăturat arabilor, dar când au ajuns pentru prima dată la putere au susținut pe deplin eforturile sioniștilor de a construi un stat evreiesc în țara Israelului.

Dacă votul Societății Națiunilor din 29 noiembrie 1947 pentru înființarea unui stat evreu ar avea loc astăzi, nimeni nu ar vota în favoarea acestui lucru. De fapt, nimeni nu și-ar propune-o. Nu este nimeni de vină pentru asta, în afară de noi înșine. Rashida Tlaib și cohorta ei sunt doar o reamintire a ceea ce refuzăm să facem: să restabilim moștenirea noastră de unitate deasupra tuturor diferențelor și diviziunilor și să devenim societatea model pe care lumea o așteaptă de la noi.

Filed under: Criza, globalizare, Educatie | Add Comment →