Michael Laitman pe Times of Israel: “Ce înseamnă de fapt “să iubeşti?”

Există o vorbă despre iubire: a-ți plăcea o floare înseamnă a o culege, în timp ce a iubi o floare înseamnă a o uda zilnic.

Dar ce înseamnă cu adevărat să iubești, să hrănești o floare, ca să spunem așa? Înseamnă să înțelegi nevoile celor dragi și să le împlinești, adică să le „uzi”. Iubirea înseamnă a identifica ceea ce au ceilalți nevoie și a le oferi.

Imaginați-vă că întâlniți o floare ofilită. O putem reînvia cu ușurință dându-i apă și apoi asistăm la felul în care se îmbunătățește și prinde viață. Dar cum rămâne cu iubirea care pare să dispară complet, ca o floare care moare? Ne pierdem speranța sau continuăm să o udăm? Într-un astfel de caz, iubirea adevărată cere să perseverăm și să continuăm să o cultivăm.

În timp ce mulți ar putea argumenta că trebuie să lăsăm florile în pace, eu susțin că ar trebui să menținem speranța și să continuăm să le udăm. Pentru că nimic nu dispare în natură. Ciclurile proprii ale naturii prezintă exemple de pământuri sterpe care reînvie brusc la viață.

Prin urmare, chiar dacă ne confruntăm cu moartea, cu o existență dezamăgitoare, putem depăși o astfel de stare. Cum? Depinde de extinderea simţirilor noastre interioare.

Când vorbim despre ceva care „prinde viață”, ne referim la a trăi la nivelul nostru, a restabili forțele sale vitale. Ar putea suna exagerat în înțelegerea noastră actuală, dar putem într-adevăr să inversăm procesele de descompunere și dezintegrare prin eforturile noastre.

Unde putem găsi răbdarea pentru astfel de eforturi? Nimeni nu are o răbdare infinită. Putem mai degrabă, să ajungem la o înțelegere a procesului. Dacă iubirea s-a diminuat în noi, o putem reînvia pe o perioadă prelungită, considerând-o o investiție în ceea ce încercăm să reînviem. În astfel de cazuri, nu ar trebui să ne gândim la anii necesari; numerele devin lipsite de importanță deoarece trăim deja rezultatul. Eforturile noastre pe care le investim se dizolvă rapid în fața scopului a ceea ce încercăm să reînviem. Spiritul nostru va pătrunde atunci în această stare moartă și va încolți.

Mai mult, nu ar trebui să renunţăm niciodată în aceste eforturi, oricât de dificile devin ele. Devine o urmărire necruțătoare și în cele din urmă se transformă într-o adevărată rugăciune. Am avut odată un vecin al cărui fiu mic era bolnav de inflamație a creierului. Îmi amintesc cum, pe la două sau trei dimineața mi-a bătut la ușă și mi-a adus acest copil, un pacheţel mic, mi l-a predat și a spus neputincios: „Ia-l”. El a renunţat. Nu ar trebui să ajungem niciodată într-o asemenea stare. Dacă nu renunțăm niciodată, ajungem în cele din urmă la o rugăciune autentică. Este complicat și ar putea exista situații în care poate fi prea târziu, dar mesajul rămâne: să nu renunţăm niciodată la iubirea noastră și grija față de ceilalți.

Filed under: Spiritualitate | Add Comment →