Când studiem Cabala într-un grup de indivizi asemănători, ne descoperim treptat natura, cât de mult suntem guvernați de egoism. O vedem oarecum de la distanță, parcă din exterior, și apoi putem începe să facem ceva în privința asta. În esență, încercăm să ne opunem egoismului și să ne unim cu prietenii noștri din grup pentru a semăna cu Creatorul.
Cu toate acestea, toate aceste eforturi sunt doar instrumente care ne ajută să realizăm că singuri nu putem realiza nimic. Numai apelând la Creator, la această forță opusă nouă și dispusă să ne ajute, poate face diferența, dar numai în măsura în care ne dorim cu adevărat să ne schimbăm. Altfel, nu există altă cale.
Fără aceasta, progresul nostru va veni doar prin suferință. Cu alte cuvinte, în loc să-i cer Creatorului să mă corecteze de la început, aș putea pur și simplu să suport suferința, care apoi și ea acționează ca un fel de rugă.
Astfel, tot ceea ce putem face se rezumă fie la rugă, fie la suferință. Atât suferința, cât și rugile își ating ținta, pe Creator. În măsura în care ne extindem, El se apropie de noi, ne transformă prin prezența Lui și noi ne schimbăm pentru a fi asemenea Lui.
Avem deci două căi către transformare: prin suferință, unde Creatorul ne schimbă chiar și fără cererea noastră conștientă, dar numai proporțional cu suferința pe care o suportăm; sau rugându-L în mod conștient, unde El ne schimbă chiar înainte de a începe să experimentăm suferința reală. Aceasta este esența muncii noastre.
De ce studiem înțelepciunea Cabala? Să înțelegem ce trebuie să devenim și să începem să-l cerem Creatorului cu mult înainte de a simți suferința. Aceasta se numește „calea luminii” sau „calea Torei”. Dacă nu, suntem destinați să parcurgem calea suferinței.
Din Lecția zilnică de Cabala 2/9/19, ‘’Întrebări și răspunsuri”
Filed under: Spiritualitate -
Niciun comentariu→