Întrebare: Cum poate omenirea să creeze echilibrul care există instinctiv în natură, dar lipsește ființelor umane?

Răspuns: O ființă umană nu are instinct pentru echilibrul cu natura. De aceea i se oferă oportunitatea de a construi societatea umană pe cont propriu și prin eforturile sale să dobândească forța conexiunii și mintea care îi permite să atingă echilibrul.

Prin urmare, combaterea poluării mediului este inutilă, deoarece principala sursă de poluare este ființa umană care a intrat într-o nouă eră. Dacă nu are grijă de propria corectare, atunci chiar și o perturbare minimă, doar un gram de includere necorespunzătoare în natură, dezechilibrează întregul sistem al acesteia. Și asta este ceea ce acum abia începem să vedem.

Omenirea nu va dispărea, dar până în ultimul moment orice fel de catastrofă este posibilă: natura ne va îneca în mare, ne va îngheța, ne va arde cu căldură extremă și ne va arde în incendii.

Întrebare: Timp de mulți ani, Statele Unite au efectuat teste cu arme nucleare pe doi atoli din Oceanul Pacific, după care aceștia au devenit în mod natural improprii pentru locuirea umană. Dar natura a înflorit acolo extraordinar, ca nicăieri altundeva. Drept urmare, oamenii de știință au ajuns la concluzia că daunele cauzate de prezența umană sunt mai grave decât cele cauzate de radiațiile nucleare. Cum este posibil așa ceva?

Răspuns: Natura știe cum să vindece daunele care i-au fost cauzate la niveluri inferioare, dar desigur, chiar și asta are limita sa. Dacă daunele sunt prea mari, schimbările vor deveni ireversibile.

Întrebare: Ce fel de daune provoacă o ființă umană la „nivel uman”?

Răspuns: Omul nu a provocat niciun rău până în ultima sută de ani. Tot răul său constă în faptul că nu este în echilibru cu natura, echilibru care este obligația sa ca element central al acesteia.

Motivul principal nu este dauna mecanică adusă naturii, nu faptul că omul o arde sau o usucă, ci faptul că ar fi trebuit să începem să ne echilibrăm cu natura încă din vremea lui ARI, din secolul al XV-lea, sau cel puțin din vremea lui Baal HaSulam, care a definit acea perioadă drept „ultima generație”. Inconsecvența noastră cu sistemul integral al naturii – acest dezechilibru – este cea care provoacă toate dezastrele.

Desigur, asta nu înseamnă că, odată atins echilibrul cu natura, ni s-ar permite să o poluăm, ci pur și simplu nici nu ne-am mai gândi să dăunăm naturii, am acționa corect instinctiv.

A fi în echilibru cu natura înseamnă a obține relații bune, integrale între oameni – în gânduri, dorințe și intenții – a nu dăuna societății umane și întregii naturi în general, precum și sistemului superior.

A fi integral în gânduri înseamnă a percepe întregul sistem al naturii ca un singur organism. Și în conformitate cu conexiunile adecvate dintre oameni, toate celelalte niveluri – mineral, vegetal și animal – se ridică, devin incluse în sistemul general și sunt corectate împreună cu ființa umană. Atunci nu vor exista catastrofe, iar echilibrul va fi stabilit în toate.

Aici operează o condiție foarte strictă: „Individul și colectivul sunt egale”. Aceasta înseamnă că o singură persoană poate provoca la fel de mult rău ca întreaga umanitate.

Din Conversația din 06/09/17, „Cataclisme climatice”

Filed under: Intrebare si Raspuns, Munca interioara, Spiritualitate | Add Comment →