Discuții despre Treptele Scării, Partea 154

Cum putem depune efort dacă știm că nu-L putem atinge pe Creator?

În Cabala, învățăm că suntem în întregime o dorință de a primi, că vrem doar să ne bucurăm. Prin însăși structura noastră, știm deja de la început pentru ce vrem să ne bucurăm. Deci, cum ne putem schimba natura? Nu o putem schimba. Cum putem dori ceva ce nu există în noi? Nu putem.

Rezultă că nu avem nicio putere să schimbăm nimic. Putem discerne doar ceea ce vrem, simțim și tânjim. Acesta este avantajul omului față de animal: ne putem examina dorințele, dar nu le putem înlocui, schimba sau chiar dori să le schimbăm.

Vedem cât de mult efort și timp este nevoie pentru a schimba obiceiurile în această lume. De exemplu, omul cu diabet care trebuie să înceteze consumul de zahăr citește pe larg pe această temă, aude sfaturi de la alții și urmărește videoclipuri despre efectele severe ale diabetului până când se convinge să înceteze consumul de zahăr și să construiască un sistem împotriva poftei sale de dulciuri.

Asta arată ce fac oamenii, pentru ce a fost construită o întreagă industrie și câtă persuasiune trebuie să suporte oamenii doar pentru a vedea răul la nivel animalic și a înțelege că ceva este rău pentru ei. Cu alte cuvinte, trebuie să ne stăpânim dorința și să o echilibrăm cu intelectul și rațiunea. Intelectul ne spune că zahărul este rău, dar dorința semnalează că dulceața este bună.

Uneori trece o viață întreagă înainte să îmbunătățim ceva la noi înșine. Aceasta se referă la îmbunătățirea la nivel animal, unde este clar că este spre binele nostru, adică acolo unde ne aflăm în prezența exemplelor și unde vedem rezultatele negative și pozitive cu propriii noștri ochi, dar tot nu ne putem schimba. Asta arată cât de puternică este dorința, deoarece este în natura noastră. În ciuda nenumăratelor sisteme intelectuale pe care le construim și a întregii auto-persuasiuni, este greu să rezistăm dorinței.

Ne abținem doar după ce vedem chiar în fața ochilor noștri, amărăciunea și pedeapsa alături de dorință și dulceață. Cu alte cuvinte, ne abținem doar atunci când intelectul și dorința stau față în față. Chiar și atunci, calculăm în funcție de măsura suferinței, așa cum suntem dispuși să suferim muncind toată ziua pentru a avea ceva de mâncare seara. Totuși, într-un astfel de caz calculul este revelat.

Prin urmare, Baal HaSulam spune în Introducere la Studiul celor Zece Sfirot că, dacă Creatorul ar fi revelat și întregul Său sistem și atitudinea Sa față de noi ar fi revelată, întreaga lume ar fi complet dreaptă. Toată lumea ar vedea ce aduce binele și răul. Ar exista dezvăluirea recompensei și a pedepsei și nu am avea de ales decât să alegem binele. Chiar dacă am vrea să ne urmăm dorința, am vedea lovitura pe care am primi-o și că nu ar merita.

Chiar și în starea noastră actuală, ne restrângem multe impulsuri pentru a nu suferi, a nu ne rușina, a nu fi închiși sau a nu fi bătuți. Această tendință există la toată lumea.

Dar cum ne convingem că spiritualitatea este o necesitate? Citim în cărți că există recompensă pentru anumite acțiuni, pentru diverse utilizări ale dorinței și pedeapsă pentru opusul lor, dar din moment ce nu vedem imediat recompensa și pedeapsa, din moment ce acestea nu sunt revelate, acest lucru nu ne ajută să ne convingem. „Cum putem construi un sistem auxiliar prin care să ne raportăm la ele ca și cum ar fi fost revelate?

Rabaş spune că trebuie să învățăm de la prietenii noștri de pe calea spirituală, să le ascultăm cuvintele, să le observăm acțiunile, să învățăm cum tânjesc, și astfel, să primim puterea de a face față dorințelor naturale și să le prezentăm acelor prieteni o imagine a efortului, muncii și dorinței corecte pentru rezultatul corect.

Nu putem decide dinainte că puterea noastră a dispărut și că trebuie să strigăm către Creator. Chiar și în fața unei pedepse vizibile, trebuie să convingem dorința să renunțe pentru a nu o activa. Cu siguranță, atunci când spunem că toate dorințele noastre sunt lipsite de valoare, că tot ceea ce vedem în această lume nu are nicio importanță, ceea ce include spiritualitatea pe care tânjim să o atingem prin dorințe care operează în acea direcție, numai din acest motiv nu putem ajunge la o rugăminte către Creator.

Trebuie să renunțăm la toate aceste dorințe, să lăsăm deoparte natura lor și apoi să ne îndreptăm către Creator, tocmai atunci când nu avem nicio motivație pentru a face acest lucru, nicio conexiune cu El, deoarece El este ascuns.

Putem sări peste ascundere și să creăm un canal alternativ prin care să-L simțim pe Creator și apoi să ne întoarcem către El? Putem renunța la toate acțiunile care vor duce la dezamăgire, care, la rândul lor, vor duce la întoarcerea către Creator? Acest lucru ar putea dura mulți ani. Este posibil să ne întoarcem către Creator chiar înainte de a fi dezamăgiți în lucrul cu dorințele noastre?

De unde putem atrage dezamăgirea destinată să vină peste zece ani și să o aducem în momentul prezent? Este posibil să accelerăm procesul?

Putem încerca să ne amestecăm cu oameni deprimați sau să cerem societății să ne ofere sentimente despre lipsa de însemnătate a vieții, despre lipsa de valoare a muncii noastre și a noastră și despre lipsa noastră de putere pentru orice. Poate că oamenii vor oferi cu bucurie acest lucru, dar ne va impresiona suficient de mult încât să cerem ajutorul Creatorului?

Se pare că nu, deoarece a ne întoarce către Creator este mai presus de natura noastră. Ne întoarcem către Creator pentru a ne schimba natura, în loc să strigăm pur și simplu: „Ajută-mă să profit!” sau să punem un bilet în Zidul Plângerii. Este o cerere pentru o inversare în noi înșine, pentru o schimbare a însăși naturii noastre.

Prin urmare, trebuie să acționăm conform naturii noastre, și iar și iar, să vedem cum propria noastră natură ne împiedică să ajungem la lucrul adevărat, astfel încât să vedem că nu-l putem atinge și abia atunci putem cere ca natura noastră să fie schimbată.

Totuși, trebuie să accelerăm timpul. Trebuie să scurtăm durata procesului. Ce înseamnă „scurtarea duratei”? Înseamnă să realizăm toate acțiunile și dorințele posibile una după alta și apoi să devenim rapid dezamăgiți. Adică, cu cât parcurgem mai energic toate posibilitățile disponibile în natura noastră egoistă, încercând fiecare acțiune, dorință și abordare despre care credem că ne-ar putea duce la obiectiv, cu atât mai repede vedem eșecul.

Există oameni care studiază încet, acționează leneș și își spun: „E în regulă, încă zece sau cincisprezece ani”. Există de asemenea, cei care se investesc pe ei înşişi complet, și după doar câteva luni, simt nenumărate coborâri și dezamăgiri și deja înțeleg ceva. Ceilalți, încă fericiți și cu inimă bună, vor aștepta mult timp înainte de a înțelege.

Într-adevăr, ar trebui să ne bucurăm de stările de dezamăgire. Dezamăgire de ce? De propriile noastre puteri, adică de a realiza că nu putem atinge obiectivul prin propriile noastre forțe. Ideea nu este să ne bucurăm de alte tipuri de lucruri, decât dacă suntem conectați la scop.

Doar dezamăgirile ne poartă de la un discernământ la altul până când stabilim că suntem incapabili. Numai prin această experiență se acumulează tot mai multe fapte, dovedindu-ne neputința, până când un adevărat impuls se dezvoltă în noi de a ne întoarce către Creator.

Nu există nicio alegere. Cu cât suntem mai dezamăgiți, cu atât vom depune mai mult efort pentru a atinge scopul. Scopul devine din ce în ce mai important pe măsură ce suntem dezamăgiți de propriile noastre puteri. În cele din urmă, dorim scopul atât de intens și constatăm că nu-l putem atinge; aceasta se numește a te învârti toată ziua în jurul acelui pol „până când nu te lasă să dormi”. Este ca și cum cineva are o poftă enormă pe care nu și-o poate împlini, până când nu strigă către Creator.

Filed under: Spiritualitate | Add Comment →