O rugăciune este o muncă în inimă (Rabaş, Etapele Scării-Art.24, 1984-85-“Cele trei timpuri în muncă”).

Asta, pentru că inima unui om este rădăcina dorinţei sale egoiste. Inima aici nu se referă la organul fizic al corpului, care este doar o pompă.

Este în mod specific dorința situată în inimă, care trebuie transformată într-o formă diferită, unde scopul ei este să dăruiască mai degrabă decât să primească. Aceasta înseamnă că direcția acțiunilor mele, a dorințelor mele și a gândurilor mele ar trebui să se schimbe de la concentrarea spre interior la atingerea spre exterior.

Dar cum se poate realiza acest lucru? Nu pot să-mi schimb singur dorința egoistă. Tot ce pot face este să realizez anumite acțiuni care vor atrage asupra mea influența luminii superioare, care mă va corecta și mă va adapta la o atitudine diferită față de tot ce este în afara mea.

Deși am crezut anterior că lumea din afara mea este formată din natură minerală, vegetală și animală și oameni, voi începe să văd că, în realitate, nimic din toate acestea nu există ca entități separate. Totul este doar un singur  Creator.

Astfel, omul are o sarcină semnificativă: să-și transforme inima, adică dorința. Deoarece această sarcină este contrară naturii sale egoiste, el nu se poate schimba singur. Omul este prins în sine, în egoismul său. Indiferent cum se întoarce, acționează sau gândește, acțiunile și gândurile sale rămân centrate pe sine. El nu poate scăpa prin el însuşi.

Baal HaSulam aseamănă omul cu un vierme care trăiește în interiorul unei ridichi, simțindu-se ca și cum întreaga sa viață ar fi o ridiche nesfârșită amăruie. Doar dacă viermele reușește să-și scoată capul din ridiche, va vedea soarele, verdeața, iarba, aerul și păsările cântătoare și va realiza că există o altă lume.

Asa este si la noi. Prin urmare, este implicată o mare muncă în transformarea dorinței omului, a inimii lui. Întrucât această muncă este împotriva naturii individuale a omului, el trebuie să ceară ajutor de la Creator, adică trebuie să apeleze la o forță exterioară (și singura forță externă este Creatorul) pentru a-l ajuta să scape de esența sa, de egoismul său, pe care Creatorul l-a creat în mod deliberat, și atunci intră în ceea ce se numește o stare “de deasupra naturii”.

Starea de deasupra naturii noastre se numește credință — Emunah, care înseamnă dăruire. Acest concept nu trebuie confundat cu noțiunea de credință în lumea noastră. În lumea noastră, credința înseamnă a închide ochii și a accepta ceva ca fiind adevărat, pur și simplu a crede în existența lui.

În Cabala totuși, credința se referă la dobândirea calității de dăruire. Nu înseamnă doar să crezi în această calitate, ci să o posezi în tine însuţi.

Din Lecția zilnică de Cabala 5/9/19, Pregătirea pentru Convenția din Moldova “Întoarcerea către Creator”

Filed under: Spiritualitate | Add Comment →