Pe măsură ce omul urcă treptele spirituale, coborârile devin mai profunde. Nicio reînnoire spirituală, nicio revelație mai profundă sau ascensiune nu este posibilă fără să fie mai întâi o cădere. Mă detașez de starea mea anterioară și simt că nu am fost niciodată elevat spiritual și nu voi fi niciodată; experimentez întuneric, neputință și frică.

Această frică este declanșată de motive banale, imaginare. Nu mă sperie nici măcar oamenii, ci umbrele, ca un copil mic și speriat, sau ca un animal.

Acest lucru se întâmplă la toate nivelurile spirituale; cu cât te urci mai sus, cu atât ți se arată mai clar că ești mai jos decât toți ceilalți. Toți cei din jur par să fie bine, în timp ce tu suferi de probleme atât de banale încât este chiar jenant să vorbești despre ele, dar în același timp, sunt înfricoșătoare. Este sentimentul unui bebeluș îngrozit, care vrea să se ascundă în brațele mamei sale.

Trebuie să prețuim astfel de stări, să le înțelegem beneficiile și să încercăm să lucrăm cu ele corect. Atunci le vom depăși foarte repede și ne vom întoarce la realizarea că „Nu este nimeni în afară de El, Cel Bun care face binele”, este cel care se joacă cu noi. Și astfel ne unim și prezentăm Lui unitatea ca răspuns la această problem, și prin urmare ne ridicăm deasupra ei.

Apoi problema dispare și apare una nouă, una și mai mică și mai nesemnificativă, dar una care ne înspăimântă și mai mult. Căci cu cât urcarea este mai înaltă, cu atât coborârea este mai adâncă. Acest proces continuă până la corectarea finală; prin ea putem clarifica din ce în ce mai mult adevărata natură a stărilor noastre. Nu există altă modalitate de a înțelege natura noastră.

[225763]
Din Lecția de Pregătire pentru Congresul de Cabala, 26.04.2018

Filed under: Spiritualitate | Add Comment →