În perioada de pregătire, omul urcă în grad pentru a traversa Machsom-ul și a intra în palatul regelui. De fiecare dată când omul trece prin stări de primire, o mare iluminare de sus îl susține, îl umple și îl trezește.

Apoi omul cade, și în loc de o lumină și mai mare, primește întuneric. În starea de întuneric, omul este „testat” deoarece, indiferent cât de sus s-a ridicat, dacă nu a traversat încă Machsom-ul, de îndată ce lumina încetează să mai strălucească asupra lui, el cade imediat într-o stare animalică. Nu știu nimic și nimic nu este important pentru el în afară de simpla existență animalică.

Oamenii simt că nu au făcut niciun progres. Natura animalică prezentă în timpul coborârilor pe care le-au experimentat acum unul sau doi ani rămâne neschimbată. Într-adevăr, când spiritul divin se îndepărtează de om, rămâne doar sufletul animalic.

În astfel de stări, este posibil să se măsoare dacă omul avansează spiritual în direcția dăruirii sau nu. Dacă ei sunt capabili să citească chiar și câteva rânduri, sau pur și simplu să reflecteze asupra lor fără a pătrunde sensul neapărat profund, și dacă își dau seama de măsura în care starea de întuneric devine din ce în ce mai profundă, atunci se poate spune că au apărut în ei rudimentele vaselor de dăruire.

Ei văd că nu au nimic, niciun sentiment de împlinire. Dar în ciuda acestui fapt, ei trăiesc cu convingerea că această stare este cumva legată de calea spirituală. Atunci nu sunt derutați de plăcerile care strălucesc asupra lor și nici nu sunt derutați de senzația plăcută de a primi împlinire, care altfel i-ar putea face să se „umfle”. Dimpotrivă, într-o astfel de stare, ei nu au calcule pentru ei înșiși. Nu-L pot justifica pe Creator, deoarece nu primesc nimic de la El și trăiesc doar prin credință.

Ce este credința în acest caz? Credința după traversarea Machsomului este lumina Hasadim, iar credința completă este lumina Hasadim cu iluminarea de Hochma. Dar în perioada de pregătire, când nu există nici una, nici alta, credința este iluminarea care vine la om de Sus, lumina care îl susține.

Alternativ, într-o stare de coborâre, mai exact atunci când această iluminare dispare, ceea ce rămâne este doar importanța scopului în forma sa pură, care este ceva ce omul primește de la grup, nu de Sus.

Adică, ei aud sau au auzit în trecut de la prieteni despre importanța scopului, iar acum acest lucru îi susține și îi servește. Acum, într-o stare de întuneric, omul este susținut de importanța scopului pe care l-a dobândit în trecut, când a putut auzi și a lucrat în grup.

Ei s-au inspirat din ceea ce au citit, din ceea ce li s-a spus și din ceea ce au auzit de la profesor, adică din cele trei surse: grupul, cărțile și profesorul.

Cu alte cuvinte, acum măreția scopului nu vine de Sus, ci din mediu. Importanța pe care o simt în starea de întuneric, o percep ca o iluminare venită din exterior, iar aceasta se numește credința care susține omul.

Din Lecţia zilnică de Cabala 29/06/26, Rabaș – Art.9, 1987-Măreția omului  depinde de măsura credinței lui în viitor

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate | Add Comment →