„Și un om l-a găsit și iată că rătăcea pe câmp. Și omul l-a întrebat, zicând: „Ce cauți?” Și el a zis: „Îi caut pe frații mei. Spune-mi, te rog, unde pasc ei turma?”

Un om „rătăcind pe câmp” se referă la un loc din care ar trebui să izvorască recolta câmpului pentru a susține lumea (Rabaş, „Iubirea pentru prieteni – 1 “).

Tora este învățătura, metoda care explică întregul proces prin care trebuie să trecem, de aici până la sfârșitul corectării. Deci, de unde începem să construim vasul spiritual și să intrăm în lumea spirituală?

Aici vorbește despre Iosif, care adună (Osef) toate calitățile anterioare ale fraților săi, și prin aceasta descoperă că se află în Egipt, adică în înclinația rea.

Simt că sunt opus lumii spirituale și că sunt nedemn de ea. Mai mult, nu am nicio dorință să intru în ea, asta îmi „spun” calitățile mele interioare. Această realizare trebuie să vină. Dar pe de altă parte, știm deja că dacă dărâmăm barierele dintre noi și ne unim, atunci în unitatea noastră vom începe imediat să simțim lumea spirituală.

Astfel, Tora ne explică procesul de dezvoltare a vasului nostru comun, care în această etapă se numește Iosif. El „rătăcește pe câmp”, neștiind cum să ajungă la spiritualitate. În fața lui se află o întindere goală și el nu știe pe ce drum să meargă.

Iar muncile câmpului sunt arat, semănat și secerat. Se spune despre asta: „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie”, iar acesta se numește „câmp pe care Domnul l-a binecuvântat”.

Omul trebuie să fie pregătit pentru arat, semănat și secerat, adică pentru a lucra cu dorința sa. Căci dorința (Raţon) este pământul (Ereţ), sau chiar acel câmp, care trebuie arat și semănat cu semințele dăruirii, Bina, pentru ca Bina să intre în Malchut. Acolo începe să crească prin dorința lui Malchut, producând muguri, recolta pe care o vom culege mai târziu.

Astfel, omul numit Israel, care este îndreptat direct către Creator, intră în Egipt și descoperă în sine o mare dorință egoistă. Tocmai atunci, când vede că această dorință stăpânește asupra lui, el se străduiește spre unitate, și prin rugăciune și un strigăt de ajutor, el scapă de Faraon.

De ce este necesară această coborâre în egoism? O să putem ieși din el. Așa cum punem semințele în pământ, pentru ca prin pământ, să încolțească și să înflorească. Datorită pământului, adică dorinței egoiste, începe să crească micuța sămânță a dăruirii, dorința altruistă. Ea iese tocmai de pe pământ.

Când scânteia dăruirii, punctul din inimă, se trezește în noi, ne aduce la înțelepciunea Cabala. Începem să studiem, ne alăturăm unui grup și deodată descoperim cât de rău este totul, câte obstacole apar pe parcurs. Răul devine din ce în ce mai puternic până când suntem complet scufundați în el. Apoi, cu ultimul nostru dram de putere, ne luptăm să îl depășim și să scăpăm. Și fugim, luând cu noi marea dorință de a primi, pe care am dobândit-o în Egipt.

Așa răsare sămânța dăruirii: noi ne ridicăm deasupra pământului, luând cu noi dorințele stricate și apoi începem să le corectăm.

Acest proces este însoțit de bucurie și tristețe, de împietrirea inimii, eșecuri și dificultăți. Cu toate acestea, tocmai prin disperare ne apropiem de exod. Și acel exod se găsește în unitate. Nimeni nu iese singur, ci numai împreună.

Din Congresul Internațional de Cabala din 24.02.12, „Arava”, Lecția 3

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate | Add Comment →