Stările de coborâre sau ascensiune nu sunt definite de faptul dacă eu mă simt bine sau rău în acel moment. Dacă am gânduri despre Creator, chiar și în cea mai dificilă stare, atunci din punct de vedere spiritual, aceasta este considerată o stare „bună”. O coborâre însă, este o stare în care omul pierde conexiunea cu Creatorul.

Menținerea conexiunii cu Creatorul, păstrarea unui gând despre El chiar și în timpul unei stări insuportabil de dificile, este preferabilă pierderii acelei conexiuni în starea cea mai favorabilă. Aici trebuie să depunem eforturi extraordinare pentru a distinge corect între ceea ce constituie o coborâre și ceea ce constituie o ascensiune spirituală.

În orice moment când Creatorul ne amintește de prezența Sa, indiferent cum o face, trebuie să-I mulțumim Creatorului pentru aceasta. Amintirea poate veni sub forma unei lovituri sau prin situații extrem de dificile.

În schimb, de îndată ce pierdem conexiunea cu divinul, plăcerile animalice sau preocupările cotidiene ne distrag atenția de la gândurile despre spiritualitate. Devenim confuzi și uităm că tocmai Creatorul este cel care ne trimite toate aceste situații și probleme; aceasta este ceea ce numim coborâre. Astfel, o stare de coborâre sau ascensiune spirituală nu este determinată de simțurile noastre animalice, ca un sentiment de amar sau dulce, ci de faptul dacă este adevăr sau fals.

Prin urmare, este foarte dificil pentru noi să ne obișnuim cu acest tip de discernământ. Dar atunci când omul își examinează stările în acest fel, începe să le analizeze într-o lumină nouă.

Evaluându-le conform principiului „adevăr sau falsitate”, se evaluează starea lor conform unui singur criteriu: Este benefic pentru avansarea mea spirituală? Acest discernământ se face independent de percepția senzorială. Apoi, pe măsură ce omul devine cu adevărat pregătit pentru aceasta, apar din nou îndoieli: ar trebui să mă îndrept către Creator sau să încerc să fac ceva eu ​​însumi?

Dacă mă întorc către Creator atunci când sunt capabil să fac ceva eu ​​însumi, atunci va fi o cerere artificială. Rabaş dă următorul exemplu: un băiețel plânge pe stradă și aproape nimeni nu-i acordă atenție. La urma urmei, este încă un copil și plânge pentru fleacuri. Dar când un bărbat matur plânge, acest lucru este luat în serios.

În mod similar, omul care cară o povară grea care este pe cale să cadă, și cere ajutor este ajutat imediat. Dar dacă strigă „Ajutor!” fără niciun motiv anume și toată lumea vede că nu se întâmplă nimic grav, nimeni nu-i va acorda nici măcar atenție.

Din Lecţia zilnică de Cabala 23/06/26, Rabaş – Art.7, 1988-Ce este importanţa Mirelui, ale cărui păcate sunt iertate

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate | Add Comment →