Aceasta înseamnă că omul ar trebui să vadă de ce anume are nevoie înainte de a se ruga, și pentru această lipsă, se roagă ca Creatorul să-i satisfacă lipsa (Rabaş, „Ce este îngreunarea capului, în muncă?”).

Este scris că omul ar trebui să se roage pe baza deficiențelor sale. Cum aflu ce îmi lipsește? Tot ce am nevoie este să văd că am calități opuse Creatorului,, să înțeleg acest lucru intelectual cum ar fi, și să-l simt adânc în mine. Nu este nimic special în asta.

Aspectul remarcabil constă în faptul că Creatorul a săvârșit un miracol. Mi-a acordat simțirea că forma mea actuală este contrară a ceea ce simt de obicei; în plus, mi-a dat un Kli (vas spiritual) suplimentar, dintr-o lume spirituală care este complet opusă celei pe care o am.

Așadar, acum am două tipuri distincte de vase. În primul rând, există o mică scânteie de dorință de a dărui (Ner Dakik), denumită o iluminare a sfințeniei sau un punct în inimă. Această scânteie este un fragment care rămâne din spargerea vasului colectiv al sufletului. În al doilea rând, există calitățile mele egoiste, forma mea obișnuită, naturală.

Acum pot examina, analiza, delibera asupra vasului meu, și pot concluziona că în măsura în care îmi pot vedea calitățile prin punctul din inimă, acestea sunt opuse Creatorului.

Această realizare este doar începutul modului în care mă raportez la spiritualitate; încă nu este intrarea mea propriu-zisă în lumea spirituală. Mulți oameni experimentează această simțire, se îndreaptă către noi, vin aici, primesc această simţire și ulterior se întorc acasă și nu se mai întorc niciodată.

De ce? Pentru că mai este un pas de la acest punct înainte. Din moment ce simt opoziția mea față de Creator, trebuie să găsesc soluția corectă la ce să fac cu această cunoaștere? Ce pot deduce din interacțiunea acestor două sisteme. Trebuie să mă raportez corect la ele.

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să caut Kelim specifice pentru a mă îmbunătăți și a mă ridica la nivelul Creatorului prin propriile mele eforturi. Dacă privesc lucrurile în acest fel, văd că nu pot face asta.

Apoi mă prăbușesc și părăsesc Cabala. Îmi spun că această muncă nu este pentru mine și că este dincolo de capacitatea umană. Creatorul este în ceruri, iar eu sunt pe pământ. Lasă-mă să trăiesc în pace. Este mai bine să închid ochii și să nu văd nimic, rămânând în propria mea natură.

A fi prins între lumea spirituală și cea materială este o suferință teribilă. Să te simți constant opus, insignifiant, rău, să experimentezi senzații neplăcute și lipsă de speranță. Pentru ce?!

Cu alte cuvinte, disparitatea dintre lumea materială și cea spirituală trebuie folosită corect imediat, altfel omul cade în depresie, într-o stare de lipsă de speranță, din care nu există ieșire.

Recunoașterea răului ar trebui să devină imediat o rampă de lansare pentru a lucra cu credință mai presus de rațiune; eu nu pot face nimic singur, dar Creatorul poate. Mai mult, programul Său include implementarea corectării mele în măsura în care o cer de la El.

Cum se va întâmpla să cer acest lucru de la Creator? Pentru a face acest lucru, trebuie să prețuiesc măreția Lui și să mă plec în fața Lui. Așa primesc sfaturi de la El, să ader la El. În cele din urmă, ceea ce realizăm este adeziunea.

Dacă procesăm corect toate aceste date, dezvăluim nevoia de un grup, care să ne dea puterea de a ne raporta corect la stările în desfășurare. Și apoi omul trece rapid la următoarea etapă a muncii.

Următoarea etapă este munca serioasă, care este rugăciunea către Creator, care poate fi îndeplinită doar prin credință mai presus de rațiune.

Din Lecţia zilnică de Cabala 04/05/26, Rabaș – Art.25, 1987-Ce este îngreunarea capului, în muncă

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate | Add Comment →